Prva stranica Fotografije Mapa Forum E - mail Galerija slika BNS novosti
Povratak na osnovnu stranicu Književnost

IOAN  FLORA

aici fa un clik

 

 

 

VIAŢA ŞI ACTIVITATEA

   Poet şi traducător. S-a născut în 20 decembrie 1950, la Satu - Nou (Banatsko Novo Selo). Studii primare în satul natal, liceul (în limba română) îi absolvă Ia Vârşeţ. Este licenţiat al Facultăţii de filologie a Universităţii din Bucureşti (1973) cu o lucrare despre lumea ca spectacol în opera lui Ion Creangă. A debutat cu versuri în 1968 în revista Lumina (informaţia este incertă, alţi exegeţi susţinând locul debutului în săptămânalul Libertatea), iar editorial eu volumul VALSURI, editura Libertatea, 1970.

   In perioada 1974 - 1977 este profesor de limba şi literatura română la Şcoala de economie „25 Mai" din Alibunar.

  Conştient de vocaţia sa poetică renunţă la munca de dascăl în favoarea celei de ziarist şi se angajează la editura Libertatea. Fascinat de creaţia modernă a lui Vasko Popa, o bună parte din activitatea sa o dedică traducerii operei acestuia şi a altor poeţi sârbi pe care îi antologhează cu fidelitate. Din 1993 revine în Bucureşti într-o funcţie importantă din Ministerul Culturii.

 

    Este deţinător al Premiului Mlada struga (Struga tânără), 1978, al premiului Cartea anului (1988) acordat de editura Libertatea,pentru volumul de versuri O BUFNIŢĂ TÂNĂRĂ PE PATUL MORŢII, al Premiului de Poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1995), pentru volumul DISCURS ASUPRA STRUŢOCĂMILEI, şi al Premiului pentru poezie din anul 1997 al editurii Libertatea. în 1997 cartea de poezie IEPURELE SUEDEZ este premiată de Uniunea Scriitorilor din România şi Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti. Este tradus în limbile franceză, germană, engleză, italiană, spaniolă, poloneză, slovacă, maghiară, ruteană, albaneză, sârbo - croată, macedoneană, suedeză, turcă şi rusă. De numele său este legată (1970) mişcarea literară, aşa-zisă clocotristă, înfinţată de Adam Puslojic. Este membru al Societăţii Scriitorilor din Voivodina.

 

OPERA

   Valsuri, poeme, editura Libertatea, Panciova, 1970; Iedera, poeme în proză, editura Libertatea, Panciova, 1975; Rembo Ui neko drugi (Rimbaud sau altcineva), poeme, în sârbocroată de Jasna Melvinger, editura Bagdala, Krusevac, 1975; Fişe poetice, poeme, editura Libertatea, Panciova, 1977; Lumea fizică/Fizicki svet, poeme, ediţie bilingvă română - sârbocroată, traducere de Milan Uzelac, Comuna literară, Vârşeţ, (KOV), Vârşeţ, 1977; Lumea fizică/Fizicki svet, poeme, ediţie bilingvă română- macedoneană, traducere de Tasko Sarov, Kanizvena mladina na Makedonija, Skopie, 1979; Rana jezik (O rană, limba), poeme, în sârbocroată de Florica Ştefan, editura Matica srpska, Novi Sad, 1980; Terapia Muncii, poeme, editura Libertatea, Panciova, 1981; Fişe poetice, culegere de poeme, editura Cartea românească, Bucureşti, 1981; Terapija rada, (Terapia muncii), poeme, în sârbocroată de Adam Puslojic, editura Prosveta, Belgrad, l981;Telesni svet, (Lumea fizică), poeme, traducere în slovacă de Ondrej Stefanko, postfaţă: Sîrba Ignjatovic, editura Obzor, Novi Sad, 1982;Starea de fapt, poeme, editura Libertatea, Panciova, 1984; Az anyagi vilag (Lumea materială), poeme, în maghiară de Kiraly Laszlo, editura Forum, Novi Sad, 1984; Cinjenicno stanje (Starea de fapt), poeme, în sârbocroată de Adara Puslojic, editura Nolit, Belgrad, 1985; Izdaja metafore (Trădarea metaforei), culegere de poeme, traducere şi prefaţă de Adam Puslojic, editura Jedinstvo, Pristina, 1985; Starea de fapt, poeme, editura Dacia, Cluj - Napoca, 1986; O bufniţă tânără pe patul morţii, poeme, editura Libertatea, Novi Sad, 1988; Izabrane pesme (Poeme alese), în sârbocroată de Adam Puslojic, cu un studiu introductiv de Srbas Ignjatovic, editura Dnevnic, Novi Sad, 1989; Mlada sova na samrtnoj postetji (O bufniţă tânără pe patul morţii), poeme, în sârbocroată de Adam Puslojic, editura Nolit, Belgrad, 1989; Memoria asasină, poeme alese, editura Libertatea, Colecţia Biblioteca Opere Alese, cu un studiu introductiv de Srba Ignjatovic Novi Sad, 1989; Poeme, editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, condusă de marele prozator Augustin Buzura; Discurs asupra struţocămttei, poeme, editura Cartea românească, Bucureşti, 1995; Iepurele suedez, poezii, editura Cartea românească, Bucureşti, 1997; Iepurele suedez, poezii (ediţia a I-a revăzută şi adăugită), editura Paralela 45, Piteşti 1998, Medeea şi maşinile ei de război, editura Libertatea, Panciova, 1999.

 

ALTE SCRIERI

(SELECTIV)

  Dusan Radovic-Dusan Petricic, (Aşeză-te să stăm de vorbă), traducere de loan Flora, editura Libertatea, Panciova, 1981; Poeţi din Panciova 1971-1981, versuri, traducere de loan Flora, Colecţia revistei „Lumina", Panciova, 1982; Vasko Popa, poezii, I, în româneşte de loan Flora, editura Libertatea, Panciova, 1983; Vasko Popa, poezii, II, în româneşte de loan Flora, editura Libertatea, Panciova, 193*3; Antologie de poezie iugoslavă, patriotică şi revoluţionară — selecţie şi traducere de loan Flora, editura Libertatea, Panciova, 1985; Adam pustojic nu-mi amintesc prea bine bunul meu prieten, poeme, în româneşte de loan Flora, editura Libertatea, Panciova, 1986; Adam Puslojic, Apă de băut, poeme, în româneşte de Nicbita Stănescu şi loan Flora, editura Univers, Bucureşti, 1986; Mihajl Ramac, Povestea despre ţigan şi vioară, poezii, în româneşte de Elena şi loan Flora, editura Libertatea, Panciova, 1987; Vasko Popa, Câmpia neodihnei, poezii, în româneşte de loan Flora, prefaţă de Cornel Ungureanu, editura Minerva, Colecţia Biblioteca Pentru Toţi, Bucureşti, 1995.

 

REFERINŢE CRITICE

   Geo Bogza, Florian Copcea, Costa Roşu, Srba Ignjatovic, Adam Puslojic, loan Baba, Radu Flora, Catinca Agache, Gheorghe Crăciun, Ştefan N. Popa, Mariana Dan, Nichita Stănescu? Cornel Ungureanu, Al. Cistelican, Laurenţîu Ulici, Romulus Cojocarii, Aleksandar Petrov, Aurel Dragoş Munteanu, Zvonimir Kostic, Dan Laurenţiu, Gheorghe Griguru, Adrian Marino, Marin Mincu, Zora Stojanovic, Dan Cristea, Vasa Barbu,Valentin F. Mihăescu, Momcilo Parausic, Selimir Radulovic, Lucian Vasilhi, Vasa Pavkovic, Adrian Popescu, Zoran Skoko, Grete Tartler, Sorin Florian Copcea, Ioan Buduca, Cătălin Bordeianu.

 

REPERE ASUPRA OPEREI

 

   Evadarea lui Ioan Flora (fizica şi spirituală!) din „Edenul" unde s-a format ca poet, i-a diminuat întrucâtva discursul liric centrifugal (al începutului!), de o purificantă concentrare, compatibilă cu o respiraţie ce se „execută** sub exploziile (tainice) ale dionisiacului Ioan Flora, de la debut (survenit în 1970, cu VALSURI) a făcut dovada unui credo poetic unidimensional, conservând recognoscibilă încărcătură de viziuni obiectivizante, în esenţă, atemporale. Versurile tânărului poet, sensibil la seducţiile metaforei, stau sub semnul din ce în ce mai accentuat al simbolurilor criptice. Spectacolul declamatoriu surprinde prin formula poetică, vizionară, în care se derulează. Ioan Flora scrie sub efectul anestezic, iniţiatic, al Iui Vasko Popa, nu de puţine ori recurgând atât la formule şi expresii poetice consacrate (în jocuri parafrazate), cât şi la un baroc nichitastănescian provocator. Migraţia textelor (din volumul citat) spre extază, anunţă un exotism - ca să ne exprimăm aşa -inexpresiv dramatic.

   Metafora este trădată, poemele îşi transformă starea lichidă şi, cu voie sau fără voie, recreează, mai ales in IEDERA, un soi de crochiuri onirice, disonante. „Ele mărturisesc despre un fel de forţare a imaginii şi a limbajului", ne avertizează unul dintre cei mai fideli, obiectivi critici ai alchimismului (care, într-adevăr, este:) Ioan Flora. „La naiba cu urletul maşinii de scris/ cu poezia cosmică şi industrială/ deranjez vecinii şi nici nu pot să caic. J/Respir, aşadar, din mers, din galop/ respir în cerc/ respir categoric/ şi nu-mi crestez decât rareori respiraţia cu lama/ şi ce-mi mai surâde această lenjerie albă, apretată/ întinsă la uscat/ şi nici măcar nu mai deranjez vecinii" .{TRĂDAREA METAFOREI), #*Geo Bogza remarca eliminarea gratuităţilor de tip lacrimogen şi sesiza o înclinaţie debordantă a poetului spre prospecţiuni intuitive, abandonâiiidu-1 astfel unui vizionarism modulat de imagini „iflamate* de obiectivitate. Ştefan N. Popa găseşte o altă explicaţie formulei barbare adoptată „în reţeaua de semne": textul este împins spre abscons „până la graniţa cu esoiericul ce va fi îmbrăţişat în poezia din volumele ulterioare". ■^i^k&m^i^MMk'^iSM'J' Volumul FIŞE POETICE ne dezvăluie, de această dată, un poet paradoxist, refulat spre o realitate stenică. „Oboseala se naşte în vers", ne mărturiseşte pe undeva. Pretutindeni se face risipă de sublim, pretutindeni iese la suprafaţă, ca undelemnul deasupra apei, voluptatea unui limbaj cvasi - poetizant. „Cuvintele/ la egală distanţă între mine şi lucruri" {PERETELE UNEI CASE MEMORIALE), avertizează Ioan Flora, dezvăluind, astfel, locul turnului de fildeş. în alt loc, homerizând pe aceiaşi temă: „şi-i tot mai mare distanţa dintre sensul unui eveniment/ şi obişnuita mea înţelegere"(PRIVIGHETORIALBE ^ŞlGOALE).

   FIŞE POETICE (aici poetul se apropie de ^Slavco Almăjan- ermeticul) indică în mod clar că «a trecut vremea când metafora virulentă doar **orna o realitate modelată, cum ne sugerează " Slavco, de experienţa directă, neîntreruptă a unui -fluvial exerciţiu epic de factură impersonală. *H Poezia lui Ioan Flora trebuie trăită şi „jucată" ■'fără prejudecăţi. în ciclul „RIMBUND SAU ^ALTCINEVA" suntem invitaţi să asistăm, fără ' drept de a ne exprima şi părerea, ia autopsia unui «cadavru: „Un om nu poate fi poet/ el are legi ^morale. El este/el are/el vrea/el merge/el tace/ Şei respiră/El mănâncă un mat-J/El intră în casă *§euploaia"(A DOUA SITUAŢIE). ?f Pentru moment eşti gata să cazi în capcana ce •îţi-o întinde poetul, să crezi că, iată, revalorifică ^absurdul Krico-epic (caz tipic în literatura poetică din Voivodina) al autorului „CORĂBIEI BETE". Din fericire, metoda intertextului, devenind vectorială, nu-i aşa?, îl împinge pe Ioan Flora „din ce în ce mai în afara" puterii de atracţie a ^magnetului, spre este tiza re şi esenţialîzare. | „Cheia" cărţii LUMEA FIZICĂ, ^concluzionăm, trebuie căutată sub cămaşa necorozivă a ambiguităţii. Tocmai de aceea, textele poetic; ale lui Ioan Flora, dominate de un „sarcasm negru", nu se mai devoră şi capătă tente de imagism vetust: „Mănânc/ pe scaunul acoperit cu hârtie de ziar/ ca altădată.// Sunt sigur că nu ea pune la cale cutremure de pământ/ Nu arde pe rug cărţile buneJ/ Şi totuşi, e indicat ca lumina becului să cadă/ Sub unghi de 45 de grade ceea ce ar trebui să fie/ inima eln   (SCAUNUL ACOPERIT CU HÂRTIE DE ZIAR).

    Ficţiunea fals sibilinică (care face parte din recuzita optzeciştilor abstracţi), este uitată la garderobă şi, subtilul nostru poet, atras de formulele criptice ale parabolei - joc, cum bine intuieşte profesorul Ion Rotarii, se avântă spre un ■ discurs exprimat „prin intermediul unor enunţuri sincopate, scurte, integral literare". Să-1 urmărim pe poet în NUMELE ŞI PRENUMELE: „O stare poetică se conturează în deplină linişte/ înaintând atât cât este îngăduită înaintarea/ Fiind indiciu de depăşirea marţi/ Atribuit unui gest elementar/(...)/ Tristeţi nemotivat aproape/ Puţine posibilităţi de a fi singur cu sine/Apa râului e imagine desăvârşită/ Omul este mai mult decât/ Numele şi prenumele scrise cu cerneală albastră".

    Cu STAREA DE FAPT suntem prin preajma teribilismului vcrbios, poetul afiându-se obsedat de verismul afişat în poezia de până acum: „ Vai, ce calamitate! Ce apropiat sfârşit de lume!/ Nu mai ai ce scrie de atâta scris/ avertizează o inscripţie babyloniană/ de acum câteva mii de ani/Iată la ce duce progresul comunităţii umane! "(PLANETĂ NEFASTĂ).

     Să se afle poetul într-o acută „criza" de motive poetice, cum acuză, pe undeva, Ştefan N. Popa? Nu. Este posibil să-I fi dus în eroare această lamentaţie: „Până şi versurile ni se lipesc de cerul negru al gurii/ şi cu ce mai bandajăm atunci/ această, cea mai frumoasă dintre lumi?// Cu câte perechi de mânuşi apucăm piatra gălbuie/ şi inscripţia în cauză/ şi la ce oră o postăm în faţa Universităţii// la ce oră o prindem în cuie de scoarţa galaxieiJ ca pe un strigăt/Cât de nefastă şi această planetă a noastră:/ zeci de mii de morţi subnutriţi la minut/şi mai ales/ epuizarea până la sânge a temelor poetice".

    Universul poeziei este apăsător, iar Nichita Stănescu se aude in anticameră: „Eu stăteam cu două pahare în faţă:/ unul plin cu apă/ altul cu aer şi beam/ când din viaţă/ când din mişcătoare/ himeră/ subţiri ca focul, tăbăcite ca pielea de mânz" (ADEVĂRUL CU TRUP OMENESC).

     Impresionantă, neliniştitoare această ars poetica: „Trec cu palma peste tavanul brăzdat şi-ncerc/ să desprind/ să rotesc acele planete cilindrice/ roşietice şi vii/ cărora toamna şi iarna le zicem molii/ care nu ştiu de gravitaţie şi vid şi care/ nu scot nici măcar un cât de mic pocnet/când le strivim între degete// Trec cu palma peste limba-mi neclintită din gură" (SENINUL LIMBII ROMÂNE). mMm'rS%â&- ■

    Ioan Flora, în TERAPIA MUNCII trăieşte intens obsesia crizei poetizării a liricii voivodene. El declamă tranşant, într-un limbaj auster, nesofisticat, deloc prozaic: „Un mort frumos trebuie că a fost Mărike/ în noaptea lui april a anului 1909, îmi spun/ aşa, fremătătoare încă în baia gâlgăind de şampanie/ voluptoasă şi doldora de florini" (HOTEL CENTRAL). ?*' Poetul „însetat de real" are talentul de a ridica banalitatea dincolo de fiorul liric: ^Daţi-mi un geniu, când vă implor, şi vă promit/ că n~o să-l reduc la concept şi literă şi n-o să-l pun să dezlege/ secretul carbonului şi-al apei noastre de toate zilele/secretul poeziei de sânge albastru// Daţi-mi-l să-l fac munte de gheaţă, să-i deşert o găleată de cerneală/ dedesubtul limbii lui literare, să-l scutesc de anchetă/ să-i cer să taie realitatea cu un fel de bisturiu cosmic/ să ne-o servească, felii, la masă" (LOVITURA DE GRAŢIE).

  Un soi de ezoterism dus până la exaltare mântuie prin „stop cadrul" unor istorii reconstituite, intelectualizate. Poetul nu ni le propune de dragul derizoriului sau pentru a transfera realul în suprareal, ci, graţie ideii că cerul nu întotdeauna este închis, înlocuieşte estetica concretului bizar cu una ce proclamă (şi reabilitează!) libertatea absolută a viziunii creatoare: „Denunţă istoria şi luciul pieţei, sinteza artei vine de la sine/ şi oare nu vezi că te împuţinezi, că te calcifiai/ nu vezi că sângerezi Jejaî" (PRETEXi EZOTERIC).

   Dovada „textuali/arii" irealului golit de abstractizări, dar bogat în combustie metaforică, i se pare poemul JOC CU CĂRŢILE PE FAŢĂ:

„Nu aventură, mesdames şi domnilor, lucruri concrete/cer hotărât şi deschis!//Amplificatoare şi acţiuni de muncă, programarea familiei/ Pieâ înscenată ad-hoc, poezie faptică, sex demitologizat// S-a renunţat la mască, s-a renunţat la oglinzi/ (.") Vremea marilor evenimente şi trecu şi vine (...)/ nu mai râvniţi la somnul de după — amiază şi nu mai vânaţi/cu revista de problematică socială/ viespile căptuşite între cele două geamuri

ale ferestrei".

    Prin TERAPIA MUNCII, Ioan Flora, supune poezia „balcanică" unui tratament neconvenţional, poezia activându-i, logosului, lif energii lăuntrice fundamentale. Pe aceeaşi linie este scrisă şi O BUFNIŢĂ TÂNĂRĂ PE PATUL MORŢII. Poetica este acum de fapt un conglomerat, imagistic-descriptic, stratificat prin presiunea unor texte livreşti, de bibliotecă: „Compromiţătorul, fascinantul, parazitarul fior lirici/ Comic de-a dreptul, inutil când îmi propun să scriu/ despre strigiforme/ apelând la genealogii sau tabele cronologice/ cum procedau romancierii de odinioară/ cum face Flaubert/ recurgând ta definiţii laconice şi precise J «Cuţit- Este catalan când are lama lungă. Poartă numele/ de pumnal  când s-a săvârşit cu el o crimă.»// «Seneca -h scria pe un pupitru de aur.»//«Struţ - Mistuie şi v pietre.»// «Cazaci se hrănesc cu lumânări de seu.» (ESEU PE O TEMĂ DATĂ DESPRE ^FIORUL LIRIC). Foetuî dispune de scheme originale de ''■" exprimare. Sensul poeziei este simbolul. De fapt, *! loan Flora este un intemeiator de şcoală. Versul său este temeinic şlefuit. Discursul său liric este " concentrat în jurul motivelor: bufniţa, cârtiţa, *'■ vasiliscul, cerbul cu stea înfrunte, lupul, câinele şi r uliul. Fiecare dintre acestea conţin, în structura ^§^c «sintagme calofîlke dintre cele mai -năstruşnice. Semnificativă este POVARA ^CERCULUI: „Cârtiţa apăsată de povara cercului " prim, de măduva/ cercului care -i însuşi începutul/ % care -i însăşi respiraţia din urmă a lucrurilor.(...) T Zeul- cârtiţă cel cu privirea aţintită spre sine/ ca o mănuşă întoarsă pe dos/ (...) el e aceea călăuză la ^intrarea în iarnă, în apele pământului/ sticlos, u vorbitor."b rii TĂLPILE VIOLETE, cartea cea mai izbutită a . Iui loan Flora, este, cum bine aprecia criticul timişorean Cornel Ungureanu, dominată de  voluptatea construcţiei. Asistăm, nu fără o exasperare neputincioasă, la reîntoarcerea poetului la „arhitectura" spleenului simbolizat, aridă în inerţii lirice: „Cămaşa realului a fost respectată aici cu străşnicie/şi doar pin micile-i fisuri, prin cheotori/ ce nud zăreşti de nicăieri i căruţele cu lemn/ pornite toamna-n burg, spre^jcase"(TABLOU DE OPERĂ), sau: „...Şi ce însorită a fost ziua de ieri, cerul acela aerisit/ de^septembrie/ iarba aproape primăvăratică/ liniştea^paralizantă a muntelui în mişcareJ/Deparc-arfi fost mâine, te trezeşti îngânând/ de parc-am fi datori cu două morţi/ deodată" (GÂNDACI l FORJÂND CARTEA DE TELEFOANE).

   Poemele lui loan Flora (v. Slavco Almăjan) se lasă modelate de experienţa directă, neîntreruptă  unui itiimal exerciţiu epic de factură i impersonală. Drama creaţiei lui loan Flora este declanşată de umilinţa la care sunt supuse cuvintele at&rsd când părăsesc „atelierul" poetic "în căutarea -metaforei colective" (dezvăluită şi trădată deseori).

K. Poetul operează cu teme care deja l-au consacrat în volumele anterioare. El construieşte spaţii extrapoetiet, apelează la sofistică şi ficţiune, construieşte terţe hermeneutică antică şi medievală. Toate aceste pentru a reface unitateaşi armonia unor simboluri chtonice.

 

    Impresionant este poemul HOT VIDEO, chiardacă, pe undeva, păcătuieşte prin notaţie şi aspiră spre o cosmogonie euforica. Aceeaşi intensitate ideatică şi iluzionism expresiv întâlnim şi în:

INCENDIEREA HANULUI, REÎNTÂLNIREA LUI ALIGHIERI CU VERGILIU, BELA-DI-JSUPRA, DE LAUDAE SCRIPTURAE, ELOGIUL INFAMIEI, VÂNZĂTORUL ŞI MUZA, ş.a.m.a\

  Nu ar fi corect dacă nu am recunoaşte că Ia loan Flora ai surpriza să te întâlneşti cu juxtapuneri moderniste din Nichita Stănescu, Rimbaud, Kafka, Ovidiu, Vasko Popa, Saint-John Perse. Lista ar putea continua. Oricum, loan Flora ne confirmă: nu putem vorbi, mai ales în cazul său, de dispariţia poeziei. ' Vocaţia poetului este profetică: „laudă cărţilor de

* pământ, de aer, de piatră, de foc/ elogiind scrieri %{cu ochi de sticlă/ cu timp de dragon" (DE LA UDAE SCRJPTURAE).

" Ultima carte de poeme (cunoscută de noi), MEDEEA ŞI MAŞINILE EI DE RĂZBOI, ni-1

f înfăţişează pe „Esenin al Balcanilor" drept un ilustrator de mitologi posibile. Şi aici, loan Flora, sugerează, cu stilul modern şi impregnat cu  lirism arhicunoscut, că numai trăind şi retrăind  intens istoria poţi face mare carieră în poezie.

  Dealtfel, loan Flora, ştie să exploateze la maximum, cu ştiinţă, stările limită şi legendele atroce pentru a ne confirma teza că universul său nu este închis între frontierele unei „particularităţi" etnice. loan Flora, aparţinând universului cunoscut, face, din (ne)sfârşita cădere de cuvinte, poezie. El rămâne cel mai mare poetal generaţiei sale, poet profetic, cum ar spune Eugen Barbu, înarmat cu o misiune Ia care nu renunţă nici atunci când „norii de plumb" au

lăsat „traume" asupra existenţei noastre fizice. Inegalabilul poem A DOUA SITUAŢIE din caream mai citat, ilustrează cel mai bine condiţia poetului. loan Buduca consemna Ia apariţia cărţii

■MEDEEA ŞI MAŞINILE EI DE RĂZBOI: „este, fără îndoială, cel mai bun volum scris de loan Hora. Şi una dintre cele mai bune cărţi de poezie românească. Este, dincolo de aceste superlative, un

eveniment columbian: loan Flora scrie poezie cu"materia primă a istoriei şi a cărţilor de istorie.

Ceea ce nu s-a mai întâmplat, dar, iată, trebuia să se întâmple".

 

APRECIERI CRITICE

 

   Grefe Tartier: „Ritmul poeziei lui Ioan Flora are pulsaţia vieţii; însăşi, maximă concentrare de energie, asemănătoare electricităţii şi penicilinei Directeţea expresiei e un mod de a ajunge mai iute la ţintă, chiar sărind peste nuanţe; un mod de a spune adevărul ca o mişcare a săgeţii; fulgerătoare, precisă, totuşi elegantă. O corosivitate necesară, purificatoare".

   Ion Rotarul „Poetul Ioan Flora este an „livresc" din categoria marilor rafinaţi, compunător de poezie superioară în marginea celei a marilor maeştri".

   Romulus Cojocaru: „Lirica lui Ioan Flora se situează la confluenţa dintre mister şi grotesc; limbajiîl violent certifică o bolnăvicioasă ambiţie de a pendula între ua orgoliu egolatru şi un rafinament deghizat, ultimul cu efecte dilematice, anesteziante".

    Srba Ignjatovic: „...Ioan Flora este de pe acum, în mod incontestabil, o prezenţă poetică de prim rang atât în spaţiul nostru literar şi în cel românesc, cât şi în cel balcanic...".

    Radu Flora: „Poezia Iui Ioan Flora, scrisă într-un vers liber, modern, comparând adesea şi elemente savante, livreşti (cu citare de nume proprii, mai ales de scriitori), este, de cele mai multe ori, fluentă, scrisă parcă cu nonşalanţă şi uşurinţă, dar, nu o singură dată, construită şi din elemente greoaie, chiar şi banale..."

     Sorin Florian Copcea: „Ioan Flora scrie o poezie rară. Această tehnică modernă -(intertextualitatea caracteristică pentru câţiva poeţi din Voivodina), îl apropie de pictura curgătoare a Iui Dali". : ;

    Slavco Almăjan: „...Poetica lui Ioan Flora domină în lumea reală, a unei concrete riguroase, cu un aspect uşor problematic şi cu intenţia de a tulbura, de a mişca lucrurile şi de a iniţia dialogul. Aceasta este, de fapt, lumea tuturor, accesibilă şi cotidiană, care nu renunţă Ia vis şi tensiunea poetică...".

    Adam Puslojic: „...Destul de tăcui, aproape reţinut, se va dovedi (ceva mai târziu) una dintre cele mai distinse, mai caracteristice şi mai radicale personalităţi poetice ale generaţiei sale".

    Zvonimir Kostic: „...obsedat de Rimbaud, el cântă fantezist, asemenea modelului său poetic, în imagini alogice, policrome, folosind o aşa — nuntită metaforă absolută, care se află Ia graniţa inteligibilului şi a catachrezei".

 

                     ARS POETICA

                    TĂLPILE VIOLETE (I)

 

Stăteam lungit ca un truncbi de

marmură

Neagră

într-an pat improvizat de campanie;

odaia era aibă, sora medicală - viorie

şi grasă.

Stăteam înălţat în perne (ca-n tron, ca-

n dric,

ca-n arşiţa dogoritoare a treierişului de

odinioară),

stăteam cu ochii pironiţi în tălpile-mi

violete,

răsfrânte-n argintul oglinzilor perfide

şi strâmbe.

Era toamnă, în depărtare se auzeau

lătrat de câine şi inima

oraşului bătând sub coline.

 

Stăteam lungit şi sufeream de

labilitatea imaginilor,

de efemerul, de efervescenţa unor idei-

omizi

cu ochi pătraţi şi sidefii,

imaginând nesfârşite lanuri de grâu în

iulie,

adieri uşoare uiduiodu- le trupul,

cersl reavăn şi atins de febră

îndreptându-sc încet-încet .

ori dispărând cu totul.

Mă vedeam călcând desculţ printre

râzătoare şi movile de apă

lăsând urme de aur şi jad în carnea

pământului.

Mă trezisem răcnind:

-Măi, nemernicilor, astea-s tălpi să

conducă o ţară!

Şi nu să cutreiere, aşa, julite şi

însângerate,

miriştile acestea ţepoase, colbuite,

sterpe

şi fără nici un dumnezeu!

Degeaba vă zgâiţi ca prostii, degeaba

râdeţi,

huo, huo, huo!

 

Or ele, tălpile mele de aur şi jad, fie că

hoinăresc

 

cu sfială străbătând miriştile

 ca o căţea nemâncată cu zilele,

schimbând pentru o clipă

faţa de glod a pământului,

fie că se înfig aici într-o deşănţată

oglindă de spital,

 aducând cu doi bâtlani istoviţi, prinşi

în nişte năvoade

subţiri şi definitive.

 

Stau deja de-un secol lungit într-un pat

ruginit de campanie;

muştele verzi împânzesc tavanul şi

restul;

lumile mele rotitoare se seufundă-n

pământuri.

 

                    TĂLPILE VIOLETE (II)

 

 Pământ violet, cuvinte violete prin aer;

ochi violeţi sfredelind inima

 pământului violet

aer violet, '

ouă de păsări violete,

şerpi rostogolindu-se , din munţi ca un

fluviu pustiilor,

ca o cometă.

 

Viaţa mea-i însăşi cămaşa de sânge a

unor mici popoare,

spui.

Mucegăită. Ghimpoasâ.

Incomodă şi arzând în flăcări

Viaţa mea sparge în gheare oglinzile

înceţoşate.

Tălpile mele violete iubirea mi-o catcă-

n picioare

cum ar fărâma simple cioburi de sticlă.

Gând şi strigăt şi pământ violet,

 piatră violetă,

apă violetă,

viaţa mea violetă înveşmântată, toată,

în alb.

 

                                SAMIZDAT

 

Tomate, genuine rassian, arta şi

 plagiatul.

Poţi să mă şi loveşti, dar nu renunţ la

zacusca şi scris.

Bibliografie generală, Samizdatul.

 

Căpetenia indigenilor primeşte o

epistolă grea

Din partea unui artist de geniu unde,

Printre altele şi deloc ostentativ,

Se constată cum că aci libertatea de

gândire,

Libertatea de expresie...

 

Samizdatul publică scrisoarea adresată

duşmanului

Mai mult decât aprig al misteriosulai

secretar al Samizdarului

Ar fi însăşi căpetenia indigenilor.

 

Catacombele Kievului, să zicem,

 ascund partea insolită

Şi livrescă a evenimentelor.

Poliţia joacă un rol sângeros de pur.

 

 HAMLET DIN JYLLANDA

 

El era înalt de-un metru şaizeci şi doi,

purta un fel de scufie albastră pe cap

şi-o sfoară de cânepă tn jurul trupului

dezgolit

şi n-apucase să se bărbierească îninte

de-a fi spânzurat.

Dar n-a fost lăsat să fie ciuruit de

corbi,

de vulturi, de soare,

fiind coborât numaidecât din laţ de ai

săi

şi înmormântat pe furiş

în mâlul nesfârşitelor bălţi ale

Jyllandei.

 

Acum, după cinci sute de vieţi, el avea

încă vii

ficatul şi plămânii şi rinichii morţi

şi-n maţe - arme de linte şi dragavei şi

pâine de secară.

Şi după ce i se luase amprenta de la

degetul arătător,

inima sa a fost scufundată cu grijă în

beton proaspăt

şi depusă alături de capul mumificat

pe un postament de marmoră verde,

la loc de cinste în muzeal din

Silkeborg.

 

O fi avut ceva daraveli cu mai marii

zilei, îmi spun.

O fi ucis în disperare dintr-o dragoste

neîmpărtăşită?

O fi fost ghicitor in zborul şi-n graiul

păsărilor,

ademenind roadele unor holde

străine?

O fi avut de răzbunat vreun părinte?

 

INIMĂ ÎN LOC DE INIMĂ

 

Lună de toamnă, movile de apă şi

ceaţă, ferestre

Larg deschise.

„Străluceşte / în mintea cerului

Dumnezeu", spune Ezra,

şi nu distingi decât vântul bătăilor de

aripi,

vântul rotirii capului cu o sută optzeci

de grade.

Nu-i decât bufniţă cu câte-un ochi de

zeu egiptean

în vârful fiecărei gheare,

cu inimă în loc de inimă,

cu gura croită pe măsura hăulitului

nupţial;

bufniţa

crestată-n nisip în Elada şi Byblos,

cioplită în lemn, în piatră şi mai ales în

neant.

Pietrosul nu mai bate veacuri. Cât vezi

cu ochii-

numai păduri de bufniţe gata să fure

din ceruri

tăbliţele de argilă/ cărţile orbitoare de

lumină,

gata să-ţi împânzească trupul

cu mistuitoare focuri de tabără şi

sânge.

ANIMALUL-LABIRINT

 

Ea nu sapă, cum s-ar crede, galerii

subterane de sute ,

şi mii de kilometri

numai şi numai spre a supravieţui pur

şi simplu,

ci mai ales pentru a cresta cu gheara

înroşită

şerpuitoare albii pe cerul gurii cel fără

de sfârşit

al animalului zis labirint,

spre a-i număra dinţii de negură,

râpele şi scorburile şi bufniţele şi corbii

argintii,

 

Ca un Homer, ferindu-se de hermine şi

ulii şi nevăstuici,

ea se-adăposteşte cu precădere la

rădăcina popoarelor şi-a templelor

marmoreene.

Ochii ei pe jumătate stinşi

disting în depărtare rugurile măslinilor

în flăcări.

 

MEMORIA ASASINĂ(I)

 

Treceam liniştit strada, cu ochii aţintiţi

în faţă,

respiram din plin, respiram nevăzut,

mă înclinam până la pământ în faţa

marmoreenelor statui,

rânind cu palma, cu limba,

scârna de vrăbii pe trunchiurile lor

eterne şi fragile.

 

Mergeam drept înainte şi nici gând să

mă întunec

ori să înghit în sec,

nici gând că aş putea cădea

obosit la pat, de atâtea perspective

luminoase,

când, deodată, tu răsărişi în cale-mi în

chip de pajură,

cu o gură imensă în loc de trup,

cu ochi străvezii în loc de cuvinte,

acţionând în numele unei viziuni

magnifice şi ameţitoare

a viitorului,

în dauna unei mirifice imagini a

tărâmului de dincolo.

 

Mergeam, strivit de aer, înainte şi

deodată simţii o nebănuită

încrâncenare a cărnii împotriva

oaselor,

a pământului împotriva privirii,

a sângelui împotriva gândului,

a priviri împotriva căderii stelelor.

 

Nu mai asmuţeam câinii la lună şi nu

mai treceam

liniştit strada.

Atârna un fel de nor violet deasupra

oraşului,

se făcuse seară, plouase între timp,

piaţa şi străzile din jur erau dogorîte

şi pe mai departe,

oasele mele se înfipseseră unele în

altele,

încât puteau servi drept schele

metalice,

drept rampă de lansare şi punct de

reper, la o adică.

 

Nu mai visam cămăşi şi oameni în

flăcări,

nici mantii înveninate,

nici ruguri, nici labirinturi.

Mergeam drept înainte, eu privirea

aţintită spre câte un copac

răzleţ prin câmp

şi era de parcă tu nici nu mi-ai fi

răsărit în cale.

 

MEMORIA ASASINĂ (2)

 

în puterea nopţii, gunoierii apar

câteşipatru

cu insolitele lor vehicule portocalii,

tăcuţi şi sobri, reconfortaţi de aerul

tare

al dimineţii,

bântuind prin curţi, de la o intrare la

alta,

culegând sacii cu gunoi,

negri, lucioşi,

îmbâcsiţi cu tot ce ţine de biologic şi

sentimental,

clasificându-i,

trecându-i în rândul lucrurilor şi

fenomenelor perene.

 

Spre seară, îi înmagazineră prin hale şi

hangare,

prudent şi minuţios cum ar înveli un

prunc in scutece,

cum ar turna praf de puşcă în

transparente şi fragile

vase de porţelan chinezesc,

conştienţi, convinşi că încătuşează într-

un cub de plumb

sau uraniu

memoria asasină.

 

OUL VIOLET

 

Am tot hoinărit prin codri şi munţi şi

deserturi,

străbătând pământul de la un cap la

altul, în căutarea acelui ou violet,

ouat de un cocoş negru şi năzdrăvan,

până ce într-o zi n-am dat de o poartă

de stejar

groasă de şaisprezece coţi, împărţind

cerul în două,

şi-n prag, pe-o verde năframă,

sclipind în soare - de oul strâmb şi

violet.

 

L-am privit neîncrezător mai întâi.

L-am luat în căuşul palmei, l-am

strecurat

într-o mănuşă de blană şi l-am ascuns

în sân.

Am mers tremurând de emoţie acasă si

l-am pus la clocit

o vreme, sub o broască ţestoasă şi

deabia atunci

a ieşit, zornăind, la lumină

acea făptură ciudată semănând cu o

orătanie galbenă,

cu patru, sau şaisprezece picioare,

având capul încoronat, corpul solzos şi

umed,

largi şi ţepoase aripi de dragon şi

coadă de şarpe.

Avea vocea ca un pui,

încât străpungea creierul, măduva şi

inima omului.

Răsuflarea lui ardea ca para focului şi

sfărâma

până şi munţii de piatră.

Pe unde călca, pământul se usca de un

stânjen.

Privirea Iui fioroasă ucidea pe loc.

 

ÎN ACEST SCOP

 

Mâna ta roşie se foloseşte în acest scop

de diverse reviste, de hârtii de

împachetat,

de coceni, de şerveţele albăstrii, de câte

o bucată

de iască;

degetele tale îngrijite şterg ca limba

vacii,

gâdilă şi nu ustură.

Unele procese vitale se desfăşoară la

umbră,

în locuri prevăzute cu gard de scânduri,

cu sârmă ghimpată

şi ziduri de faianţă multicoloră.

Mâna ta roşie se mai poate folosi şi de

mătură,

de mâneca de la cămaşă, de creme şi

paste,

de manuscrise indescifrabile şi ilustre.

Poate trage apa, poate sugera conflicte

inofensive.

E ca musca, aş spune;

mâna ta e folosită în acest scop.

 

OGLINZILE DE VENETIA

 

Să scriu poezii, mi se cere, să le

expediez de urgenţă

spre publicare,

să-mi scutur coama, să dau cu pumnul,

să fiu pregătit de cursă, să mulţumesc

până la pământ

persoanelor bineintenţionate,

să mă extaziez, să electrocutez, să

dispar.

 

Să scriu, deci, şi nu contează dacă pot

sau nu

izbucni ca o detunătură,

dacă pot scrie cu sânge şi pământ

negru, dacă-mi pot

sau nu pune lacăt la gură,

dacă sunt sau nu un trandafir de hârtie

atârnând de lanţul

closetului.

Să scriu poezii, mi se cere, să

frecventez redacţiile,

să dau telefoane, să aflu că s-a făcut şi

s-a dres;

să calc cu călcâiul  vulnerabil şi

descoperit înainte,

să mă încăier, să mă folosesc de

dicţionare, de cataloage

şi verbe pure,

să lupt, să pătrund în antologii, mi se

cere.

MARIA DIN MOL

 

Ce bine-i să te lăfăi dimineaţa

printre nori de perne, să sorbi cafeaua

la pat,

să simţi cum te arde,

cum te pătrunde şi-ţi place,

să faci elogiul libertăţii din poziţie

orizontală.

 

Eşti fată de comitet, machiază-te,

mânjeşte-te

cu pudră,

mai dă-ţi şi-o palmă peste ochi,

fă-ţi datoria, numai roua contează,

diviziunea celulei în două şi încă în

 două.

Tu vii din Mol,

te-adulmecă, taurul, -

pepenele tău se crapă la masa

domnească.

 

RECITINDU-L PE VASKO

 

îţi răsfoiesc de dimineaţă (pentru a

câta oară?)

cartea de versuri şi semne.

Mă pândesc ia fiecare pas, fie umbra

lupului

jupuită de pe trupul meu de umbră,

fie câte-o pereche de oase dezgolite,

întinse Ia soare.

 

Mai sunt însăşi alte curse aici, şi alte

fiare

de lut şi cuviate,

stăruind să-mi înlocuiască sângele cu

vreo nălucă,

cu vreo dragoste mare.

 

Astfel, două pietre de râu

se zgâiesc perfid şi pătimaş la mine,

un şarpe se încolăceşte în inima

lemnului de trandafir,

pumnale şi capete vagaboante vor să

mă prefacă în cenuşa,

în bulgăr de sânge îngheţat.

 

Răsfoiesc de dimineaţă cartea-ţi de

piatră şi os.

Ar trebui să fie lumină afară, câmpul-

verde şi crud.

O haită de aştri

coboară din senin ca un cearşaf

nemărginit,

acoperind ochii pământului

făcut ţăndări şi pulbere.

 

                                                      (F.C.)

 

Prva stranica Fotografije Mapa Forum E - mail Galerija slika BNS novosti