Prva stranica Fotografije Mapa Forum E - mail Galerija slika BNS novosti

 

 

ILIE BABA ŞI VALENTIN MIC

Pagini de cultură şi spiritualitate

 

 

Biblioteca: ART 

Cartea nr.1

 

Editura: 

Casa de Cultură Satu-Nou

 

Pentru editor:

Siniša Kojić

 

Lector şi culegere computerizată: 

Vasa Barbu

 

Tehnoredactor:

Tavi Pavlişchi

 

Recenzenţi:

                Vasa Barbu

                prof.Vasile Flora

 

Tipografia: 

„Romark” Panciova

 

Tiraj: 

300 de exemplare

 

Pe copertă:

                Cortina veche a corului bisericesc din anul 1921


 

 

Ilie Baba şi Valentin Mic

Pagini de cultură şi spiritualitate
(ale românilor din Satu Nou)

- contribuţii la monografia satului -

 

 

 

Casa de Cultură Satu-Nou 2002

 

 
 

CUVÂNT INTRODUCTIV

 

 

Cultura este factorul de primă importanţă pentru dezvoltarea vieţii sociale a unei comunităţi. Ea este aceea care modelează spiritul de conştiinţă umană şi naţională. Punctul de plecare pentru studierea dezvoltării unei civilizaţii respectiv comunităţi umane este, fără doar şi poate, folclorul, care dă sens bogăţiei şi sensibilităţii stării sufleteşti. Biserica şi şcoala (la care nu ne vom reţine în această carte)  sunt părţi integrante ale culturii şi totodată şi propagatoare ale acesteia prin diferite manifestări culturale şi religioase.

De aceea, prin această modestă lucrare – pe care o aveţi în faţa Dumneavoastră – încercăm să cunoaştem evoluţia noastră culturală, valorile noastre pe care le-am moştenit şi pe care le-au creat înaintaşii noştri, cultura formată în decursul deceniilor şi chiar secolelor, ea redând trăsăturile specifice ale „bobocilor”.

Elementul românesc s-a dezvoltat din punct de vedere etnologic, cultural şi spiritual având la rădăcină o cultură străveche, bazându-se pe un fond arhaic românesc, practicând o religie creştină ortodoxă, dar totodată şi în contact cu etniile conlocuitoare.

Convieţuirea cu elementul sârbesc s-a manifestat prin împrumuturi la nivel de cultură, prin influenţă reciprocă în folclor şi prin alte relaţii de interes reciproc. Practicând aceeaşi credinţă ortodoxă, între ambele etnii au existat relaţii din cele mai vechi timpuri, când ambele popoare au trăit în cadrul  Imperiului Habsburgic.

Şi totuşi, în acele timpuri vitrege ia naştere Societatea corală care, prin manifestările sale culturale, a făurit o nouă fizionomie culturală la Satu-Nou, oferind ceva nou în cultura satului. La ridicarea nivelului cultural în sat, prin conţinutul lor educativ, au contribuit bibliotecile nou-înfiinţate – cea parohială, iar după 1894 şi cea a Asociaţiunii, apoi şi biblioteca din cadrul Căminului Cultural. O altă instituţie culturală – Fanfara, a fost şi este promotorul manifestărilor culturale din Satu-Nou.

În perioada de după cel de-al doilea război mondial şi până astăzi s-a înregistrat o mare ascensiune în viaţa culturală a românilor din Satu-Nou. În acest interval de peste cincizeci de ani, viaţa culturală la românii din Satu-Nou a cunoscut o evoluţie permanentă.

Prin înfiinţarea Căminului Cultural, ca instituţie culturală unde activează împreună sârbii şi românii, s-a menţinut specificul cultural şi naţional al ambelor etnii. Odată cu instituirea unor manifestări cultural-artistice ale românilor, cum sunt „Zilele de Teatru”, Festivalul de Folclor şi Muzică Româneacă, Festivalul de Folclor al Copiilor, Festivalul Fanfarelor şi altele, au fost create posibilităţi de prezentare, susţinere şi desăvârşire a folclorului şi culturii în genere, manifestări la care au participat cu regularitate şi „bobocii”, impunându-se prin calitate în spaţiul cultural al Voivodinei, Serbiei şi Iugoslaviei.

Odată cu pătrunderea sistemului pluralist în Serbia, iau naştere noi forme de manifestare culturală şi naţională şi la români, cum ar fi, de exemplu, Comunitatea Româbnilor din Iugoslavia – C.R.I., care la rândul ei înfiinţează S.C.A. „Dr. Radu Flora” şi D.A.C. (Departamentul de Artă şi Cultură) al Casei de Cultură. Aceste noi forme de manifestare culturală a românilor din Satu-Nou au contribuit, la rândul lor, la menţinerea şi păstrarea continuităţii noastre pe aceste meleaguri.

Cartea de faţă – pe care am dori foarte mult să o putem numi monografie şi astfel să poată face parte din marea familie a lucrărilor ştiinţifice de la noi, apărute după cel de-al doilea război mondial la Editura „Libertatea” sau la alte edituri (particulare şi de stat) – ţine totuşi de sfera unor contribuţii la istoria culturală şi spirituală a românilor din Satu-Nou şi lăsă încă suficient spaţiu pentru cercetarea ei la un nivel ştiinţific mai înalt. Ea prezintă doar o modestă contribuţie provenită din entuziasmul autorilor ei întru păstrarea sau, mai bine zis, imortalizarea vieţii şi realizărilor culturale (ale amatorilor) şi spirituale (bisericeşti) ale românilor din Satu-Nou, fără a nega sau a diminua existenţa sau importanţa culturii şi vieţii spirituale ale popoarelor conlocuitoare, în primul rând ale poporului sârb, care, de asemenea, au lăsat urme de neşters în istoria dezvoltării acestei localităţi în ansamblu.

Scopul acestei cărţi a fost, mai întâi, să completeze golul din paginile de istorie ale satului pe care, în anumite împrejurări istorice, politice sau de natură ideologică, unele instituţii şi grupuri sau unii indivizi, au încercat să le dea uitării sau să le minimalizate importanţa. Amintim războiul ruso-turc din 1788, când turcii au intrat în Panciova şi în Banatul de sud, deci şi în Satu-Nou, şi, printre altele, au incendiat şi biserica de bârne, alături de care au dispărut probabil şi primele documente scrise despre existenţa şi viaţa spirituală a strămoşilor români şi sârbi ai locuitorilor de azi ai satului. În anul 1849, armata maghiară, condusă de generalul Kiss, a atacat în două rânduri oraşul Panciova şi l-a ocupat în noaptea dintre 9 şi 10 august. Trecând prin Satu-Nou, soldaţii maghiari aprind cărţile bisericeşti, alături de o mulţime de documente. Arhiva Bisericii Ortodoxe Române a luat foc a treia oară în luna octombrie 1944, când au incendiat-o persoane de rea credinţă şi când au dispărut pentru totdeauna, mistuite de flăcări, şi cele mai valoroase documente despre viaţa culturală şi spirituală a românilor din Satu-Nou. Pe lângă aceasta, multor documente li se pierde urma şi din arhivele oficiale ale instituţiilor însărcinate cu păstrarea lor, şi anume din motive politice sau din cauza indiferenţei cadrelor care s-au aflat în fruntea acestor instituţii.

Motivele amintite mai sus nu le-am folosit ca pretext pentru anumite scăpări sau eventuale greşeli care puteau să se strecoare în paginile acestei cărţi, ci am dorit să explicăm cititorilor în ce împrejurări de documentare a fost scrisă ea. Suntem convinşi că această carte va fi un bun punct de plecare pentru viitorii cercetători ai culturii, spiritualităţii şi istoriei noastre.

Această carte există şi mulţumită eforturilor, sacrificiului şi abnegaţiei tuturor acelora care în decursul a mai mult de două secole şi jumătate, de când ne aflăm pe aceste meleaguri, au pus cărămidă peste cărămidă, mână la mână, zidind cetăţi ale sufletului şi inimii cu care putem doar să ne mândrim, iar aceştia sunt – preoţii, învăţătorii, catiheţii, oamenii de ştiinţă, ţăranii, coriştii, fanfariştii, soliştii, dansatorii, actorii, scriitorii, artiştii, pe care i-a avut şi îi are satul, respectiv toţi aceia care şi-au dat aportul la păstrarea culturii şi spiritualităţii noastre. De aceea, cartea de faţă o dedicăm lor, căci ei au scris-o cu mult entuziasm şi cu trudă nemărginită.

 

 

Conştienţi de faptul că lucrarea noastră nu este completă, atât din motivele amintite, cât şi din cauza lipsei de fonduri băneşti pentru cercetarea unor arhive din străinătate, dorim totuşi să ne exprimăm speranţa că ea niciodată nu va fi terminată definitiv, ci doar extinsă şi completată cu date şi evenimente noi, atât timp cât vor exista posibilităţi pentru cultivarea şi dezvoltarea continuă a vieţii culturale şi spirituale a românilor din Satu-Nou şi până vor fi oameni capabili să poarte povara veacurilor pe umerii proprii.

Mulţumim tuturor acelora care au sprijinit în orice fel apariţia acestei cărţi şi le promitem că punctul final nu înseamnă sfârşitul ei, ci poate un bun motiv pentru începutul unei alte cărţi – tot despre noi şi despre faptele noastre.

Autorii cărţii

 

O SCURTĂ PREZENTARE ISTORICĂ A LOCALITĂŢII SATU-NOU

 

Casa familiei Ortopan, la sfârşitul secolului al XIX-lea

 

Conform documentelor disponibile, localitatea Satu-Nou este amintită deja în secolul al XIV-lea, fiind proprietate a contelui Nicolae Ravai şi aparţinând administrativ comitatului Cuvin, iar în timpul dominaţiei turceşti, acest teritoriu a fost nepopulat. După alungarea turcilor din Banat de către armata austriacă, condusă de prinţul Eugen de Savoya, în 1717, pe actualul teren al localităţii a fost ridicată o „cambiatură poştalion”, unde se făcea schimbul cailor de poştă. Câteva zeci de familii sârbeşti s-au aşezat aci în  anul 1765, mutându-se din satele învecinate.

Când turcii au pierdut controlul asupra Banatului, având în vedere faptul că în luptele îndelungate s-a înjumătăţit populaţia, Curtea Imperială de la Viena a ordonat să se populeze acest ţinut prin colonizări în masă. Atunci au fost colonizaţi şvabi din Bavaria, francezi din Alsacia, români din Ardeal, bulgari din Bulgaria. Într-un număr mai mare, sârbii au început să populeze Banatul prin anul 1459, sub regele Matia al Ungariei, aşezându-se la Palanka, Vârşeţ şi Cuvin. Marea migrare a sârbilor s-a făcut în Banat şi Ungaria sub patriarhul Čarnojević în anul 1690, iar cea de a doua colonizare a avut loc în anul 1737, în districtele Panciova, Becicherec (Zrenianin) şi Biserica Albă, sub patriarhul Arsenije al IV-lea Jovanović-Šakabent.

Din bugetul imperial s-au separat mijloace financiare pentru colonizarea acestei părţi a Banatului, iar Guvernul de la Viena a numit patru persoane cărora le-a încredinţat sarcina de a întemeia noi localităţi şi de a repopula localităţile părăsite. Pentru actuala localitate Satu-Nou a fost numit domnul Won Neuman, aflat în serviciu la Depozitul de sare al Transilvaniei de la Lipova. În anul 1765, astfel, a luat naştere localitatea denumită Neudorf (în limba germană), Novo Selo (în limba sârbă), Satu-Nou (în limba română) sau Reva Uyfalu (în limba maghiară).

Noii colonişti au primit de la stat vite necesare pentru tracţiune, bani şi cereale pe termen de un an. De asemenea au primit bani pe care trebuiau să-i înapoieze după trei ani. Statul a favorizat pe aceşti colonişti şi le-a micşorat dările pe care le aveau faţă de el. Această politică a Imperiului Austriac  a avut ca scop întărirea frontierelor sale.

Odată veniţi în Banat, bărbaţii erau încadraţi în regimentele militare de graniţă. În anul 1767 s-a format Confiniul militar (Graniţa militară), cu regimente român-bănăţean, sârb-bănăţean şi germano-bănăţean de graniţă.

De la 1 ianuarie 1774, localitatea Satu-Nou este încadrată în Regimentul grăniceresc germano-bănăţean cu sediul la Satu-Nou, unde se afla şi clădirea comandei companiei a IX-a (azi, clădirea primăriei). Lângă biserica clădită în anul 1765 din pământ, s-a construit în anul 1767 şi o şcoală ilirică, iar în anul 1777 este amintită o şcoală „trivială” cu trei clase.

Deja în anul 1765 în Panciova germană  au existat locuitori români, pe care autorităţile austriece îi mută în comuna Ilangea şi la Satu-Nou – 43 de familii (în 1767), iar pe sârbi în Doloave. Casele pe care le-au ridicat cei colonizaţi au fost din pământ bătut şi acoperite cu trestie, având două camere şi o cămară (cliet) şi un obiectiv pentru animale. La început, două case (familii) au primit câte o vacă, iar fiecare familie câte 20 de jugăre de pământ.

Între anii 1765 şi 1768, în sat au fost colonizaţi românii care până atunci au trăit pe lângă râul Mureş şi din Banat: Banloc, Jebel, Cebza, Comloş, Rusova Veche şi altele. Colonizările românilor din Ardeal şi Oltenia au continuat din anul 1781 şi până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

În anul 1788, turcii intră din nou în Banat, iar populaţia unor localităţi se refugiază spre Deta şi Denta. Între 11-12 octombrie sunt spânzuraţi 53 de revoluţionari, printre care şi doi preoţi. Printre răsculaţi se aflau şi locuitori ai comunei Vărădia, dar la intervenţia preotului din sat, mulţi au fost scăpaţi de la moarte. Cei refugiaţi din această localitate, de teama turcilor, s-au stabilit în mai multe localităţi din Banat, probabil şi la Satu-Nou, unde un număr mare de familii îşi trag originea de la Vărădia. Tot de pe urma acestei expediţii a turcilor în Banat, au suferit multe localităţi, între care şi Satu-Nou, unde a fost incendiată Biserica veche şi a fost jefuit satul.

 

Gara veche din anul 1896 (primul personal în anul inaugurării)

 

În perioada 1793-1798, emigrează şi românii din Banatul Severinului şi din jurul Craiovei de azi, din actualele judeţe Dolj şi Mehedinţi, respectiv circa 3000 de familii. După lungi lupte cu turcii, trec în Banat, unde se stabilesc în Erariul depopulat în urma conflictelor cu turcii. Aceşti români îşi zic “ţereni”, după Ţara Românească, dar pe care românii autohtoni de pe meleagurile bănăţene i-au poreclit „bufeni” sau „bribeţi”. O parte dintre „bufeni” s-au colonizat în Banatul românesc, iar în Banatul voivodinean în localităţile Straja, Sân-Mihai (Locve) şi Satu-Nou.

 

Antistia comunală (funcţionari comunali), ultimii ani ai sec. al XIX-lea

 

Odată ajunşi în hotarul noului sat, coloniştii veniţi de pe Mureş şi Crişul Alb şi Crişul Negru, apoi cei din Banatul Severinului, s-au aşezat în partea de răsărit a localităţii, spre satul Doloave, formând cartierul (cvartu’) întâi şi pe cel de-al doilea, ei fiind numiţi „ţereni”, iar celălalt grup de români s-au aşezat spre localitatea Crepaja (în partea a drepta a şoselei principale, dacă mergem în direcţia Panciovei), fiind de provenienţă bănăţeană şi numiţi „ghilezani”, de la localitatea Ghilad din Banatul românesc. Locuitorii sârbi, la formarea satului, aveau case în strada principală şi în două străzi paralele cu ea.

Încă de la înfiinţarea satului, relaţiile dintre sârbi şi români au fost destul de bune, amândouă etnii fiind de aceeaşi religie ortodoxă, slujbele lor religioase fiind servite în aceeaşi biserică până la despărţirea ierarhică. Şi după despărţirea ierarhică, dar şi până în zilele noastre, relaţiile dintre cele două biserici ortodoxe surori, preoţi şi credincioşi au rămas în spiritul creştinesc al frăţiei, iubirii şi înţelegerii.

După formarea localităţii, numărul populaţiei a sporit în mod evident, şi în cazul sârbilor, şi în cazul românilor, dar începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, numărul populaţiei de etnie românească cunoaşte o scădere drastică, iar fenomenul micşorării numărului de români din sat se poate explica prin emigrările începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea (când primele familii de „boboci” părăsesc satul din cauza stării lor materiale grele) şi până în zilele de azi. În timpul crizei economice din ţară şi Europa (1927-1931), multe familii se stabilesc în Canada, S.U.A. şi Argentina. În aceeaşi perioadă, peste 30 de familii româneşti din sat au plecat în Dobrogea, unde statul român le-a dat pământ. Emigrările au continuat şi după cel de-al II-lea război mondial, dar mai ales după anul 1960, când se pleacă în masă la aşa-numita muncă provizorie în străinătate, respectiv în ţările Europei Centrale şi de Nord. Acest val al emigrărilor este, de fapt, cel mai mare, pentru că în ţările amintite s-au stabilit peste 100 de familii româneşti din Satu-Nou.

Un factor care este prezent tot mai mult în ultimii ani în rândurile populaţiei române din sat îl constituie migrările la oraş. Această categorie o contituie majoritatea  intelectualilor care au părăsit satul şi s-au stabilit în diferite oraşe de la noi.

Căsniciile mixte, foarte frecvente după cel de-al doilea război mondial, au contribuit de asemenea la scăderea populaţiei de naţionalitate română.

Nu în ultimul rând, dar cu siguranţă unul dintre cei mai importanţi factori care au contribuit la scăderea natalităţii, este fenomenul naşterii unui singur copil în familie.

La toate aceste constatări se poate ajunge şi cu ajutorul datelor extrase din Conscripţia Bisericii Ortodoxe Române din anul 1882, unde se precizează: „Suflete române totale, 6284 (3070 bărbaţi, 3214 femei)”.

O altă sursă este recensământul din anul 1921, unde este amintit numărul total de 6260 de locuitori, dintre care 5130 sunt români. Recensământul din anul 1948 înregistrează în total 6129 de locuitori, dintre care 4479 de români, recensământul din anul 1971 – 7775 de locuitori, dintre care 3770 de români, iar recensământul din anul 1991 – 7987 de cetăţeni, iar apartenenţa lor naţională a fost următoarea: 4588 de sârbi, 2722 de români, 9 albanezi, 35 de muntenegreni, 337 de iugoslavi, 2 bulgari, 1 grec, 31 evrei, 22 de macedonieni, 1 musulman, 12 germani, 2 polonezi, 107 de romi, 4 ruşi, 1 rutean, 12 slovaci, 3 sloveni, 25 de croaţi, 3 de alte naţionalităţi, 17 nedeclaraţi, 16 de apartenenţă regională şi 37 neidentificaţi.

 

 

 

CONSPECTUL CAZURILOR DE NAŞTERE ŞI DECESURI
la minoritatea română din Satu-Nou din anul 1874 şi până în anul 1923 :

 

Anul                 Născuţi Decedaţi

 

1874                306                  228

1875                312                  448

1876                336                  373

1877                307                  220

1878                283                  204

1879                332                  163

1880                223                  181

1881                262                  138

1882                247                  254

1883                279                  170

1884                250                  164

1885                233                  172

1886                250                  196

1887                258                  205

1888                227                  167

1889                221                  126

1890                188                  151

1891                201                  171

1892                196                  304

1893                217                  190

1894                182                  157

1895                191                  150

1896                185                  161

1897                149                  175

1898                158                  156

1899                169                  150

1900                165                  115

1901                149                    98

1902                145                  132

1903                136                  115

1904                146                  117

1905                125                  136

1906                121                  122

1907                137                  106

1908                103                  129

1909                129                  140

1910                115                  133

1911                111                  153

1912                134                    90

1913                125                  119

1914                138                  124

1915                  76                  113

1916                  53                    89

1917                  55                  117

1918                  57                  152

1919                140                  106

1920                132                  111

1921                134                  121

1922                152                  145

1923                110                  113

 

 

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN SATU-NOU

 

 

Biserica Ortodoxă Română

 

Biserica, focar de cultură şi spiritualitate, moştenit de la strămoşi drept cel mai de preţ tezaur, a fost, este şi va fi şi în continuare embrionul spiritual al ortodoxiei şi păstrătoare a identităţii naţionale. Ea ne ajută să cunoaştem trecutul nostru cultural şi al înaintaşilor noştri care decenii întregi au luptat pentru păstrarea valorilor noastre culturale în acest spaţiu bănăţean şi au dat sens existenţei noastre, căutând să menţină vie credinţa în Dumnezeu Creatorul, să o înnobileze, să o îmbogăţească şi să o eternizeze.

Este bine cunoscut faptul că în trecut la noi, românii, învăţământul religios şi în general nevoia de a învăţa din cărţi erau asigurate de către Biserică, iar mai târziu lumina cărţilor a început să apară în şcolile susţinute de către bisericile noastre. Cei dintâi învăţători îi pregăteau pe şcolari după rânduiala normelor din vechile şcoli bisericeşti.

Încercări de împiedicare a Bisericii au existat în decursul secolelor, dar credinţa neclintită a înaintaşilor noştri a făcut ca ea să se menţină şi să supravieţuiască vitregiei timpurilor. Rolul Bisericii în viaţa de toate zilele a fost foarte important şi necesar, ea fiind o stăvilă în calea incertitudinii, un adăpost, un scut spiritual dar şi cultural, În cadrul activităţii sale strict spirituale, Biserica a păstrat, cu vigoarea neasemuitei evlavii, limba, datinile şi tradiţiile poporului nostru.

 

Živko Petrović-„Uşile Împărăteşti”-1852

Živko Petrović-„Sf. Fecioară”-1852

 

Actuala Biserică Ortodoxă Română din Satu-Nou cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt” este situată în centrul satului, în locul unei alte biserici, ridicată în anul 1765 şi închinată Sfântului Despot Stefan Lazarević, fiind bătută din pământ, pe care au incendiat-o turcii în anul 1788, în timpul războiului turco-austriac, când au ars primele protocoale bisericeşti, icoanele şi obiectele de cult. Zidirea noii Biserici a început în anul 1805 şi s-a terminat în anul 1809. Sfinţirea temeliilor Bisericii s-a făcut de către protopopul Panciovei, Andrei Arsenovici, la 24 aprilie 1805, iar la 21 mai l893 Biserica a fost sfinţită de către Episcopul Nicolae Popea al Caransebeşului.

Înaintaşii noştri au ştiut că prin zidirea Bisericii sufletul omului a fost legat de pronia Cerului în această viaţă. Biserica totdeauna şi-a deschis larg porţile pentru toţi, păstrând mereu unitatea de credinţă şi fiind elementul de vârf al dezvoltării spiritului omogen al unui popor.

 

Biserica Ortodoxă Sârbă

 

La început, Biserica, fiind comună cu fraţii ortodocşi sârbi, a aparţinut Episcopiei (Eparhiei) Vârşeţului, iar după despărţirea ierarhică de la 1872 Episcopiei Caransebeşului. După despărţirea ierarhică serviciile divine se făceau alternativ în limbile română şi sârbă, până la zidirea Bisericii Ortodoxe Sârbe în anul 1877.

Trebuie amintit faptul că, în Ungaria, ierarhia naţională română încetează prin contopirea episcopiilor ortodoxe române în ierarhia privilegiată a sârbilor, conform Decretului imperial din 4 martie 1695.

Deoarece localitatea Satu-Nou a avut o populaţie românească destul de numeroasă, protoprozbiterul Panciovei, Simeon Dimi-trievici, hotărăşte ca românii din Satu-Nou să aibă două parohii egale. Fiind acceptat acest act protozbiteral, în 26 noiembrie 1873 iau naştere două parohii egale, parohia I fiind în îngrijirea preotului Pavel Militariu, iar parohia a II-a a preotului Iosif Popo-viciu. Tot în anul respectiv, sub aceşti preoţi, s-au eso-perat (primit) pe seama Bisericii Române de la comuna politică, 165 de jugăre de pământ, care s-au pus, în mod gratuit, la dispoziţia Bisericii şi au fost introduse în cărţile funciare. În 1898 s-au mai cumpărat 24 de jugăre de pământ, tot de la comuna politică, în valoare de 10.000 de coroane, plătite în rate de câte 1.000 de coroane pe an.

ICONOSTASUL BISERICII

Livius Balnojan-„Isus şi Samarineanca” 1978 Antoniu Ştef-„Isus şi copiii”     1938

 

Actualul isconostas, care are o impecabilă frumuseţe, a fost pictat de Živko Petrović (veterinar de profesie) în anul 1852.  Živko Petrovič, născut în 1806 la Zemun, a studiat veterina la Viena, iar în timpul liber a practicat pictura şi desenul la un cunoscut pictor vienez. Pictura sa aparţine stilului bizantin, fiind înzestrată cu o expresivitate şi măiestrie artistică deosebită.

După mulţi ani, în 1938, altarul a fost îmbogăţit cu ornamente sculptate în lemn şi aurite de Iuliu Bosioc din Berlişte (România). Valoarea lucrărilor a fost de peste 50.000 de dinari. Într-o scrisoare din 23 aprilie 1939, protopopul Ioan Murgu ţine să mulţumească artistului Iuliu Bosioc, sculptor şi auritor din Berlişte: „Îţi comunic cu plăcere că sculptura şi aurirea templului, cât şi a celorlalte părţi din Biserica Română din Satu-Nou, Iugoslavia, executată de dumnea-ta, este de o frumuseţe rară, admirată de toată lumea, vrednică de numele de care te bucuri şi te recomand tuturora, cu toată căldura inimii, ca pe un artist distins, apreciat în lucrările artei bisericeşti.”

Tot în acest răstimp au fost pictate icoanele de pe boltă, operă a pictorului Antoniu Şteff din Hondol (Ardeal), de mărime naturală şi realizate în mod excepţional de bine. Ele se încadrează perfect în ansamblul Bisericii. Lucrările la realizarea acestor icoane au costat 35.000 de dinari.

În anul 1975, în urma apariţiei apelor freatice, Biserica a suferit mari avarieri şi pagube, turnul ei despărţindu-se de corabie. Cu ajutorul enoriaşilor s-au efectuat lucrări de asanare în anul 1978, iar două icoane de pe boltă trebuiau pictate din nou de către pictorul şi sculptorul academic Livius Balnojan din Satu-Nou („Isus şi Samarineanca” şi „Vameşul şi fariseul”). Pictura murală a fost conservată şi restaurată în anul 1981 de către pictorul academic Milan Stevčić din Vârşeţ, elev al şcolii de pictură din Veneţia. Cu această ocazie s-au mai pictat câteva icoane în altar, naos şi pronaos. După trei ani s-a făcut conservarea câtorva icoane de pe iconostas de către Institutul pentru protecţia monumentelor istorice şi culturale din Novi Sad.

 

                    DESPĂRŢIREA IERARHICĂ

 

Conform Rezoluţiei Majestăţii Sale din 24 decembrie 1864 şi articolului de lege IX din anul 1868, împăratul Francisc Iosif I, printr-un decret imperial, conferă minorităţilor din Imperiul Austro-Ungar dreptul la confesiune, şcoală şi limbă. Biserica Ortodoxă Română din Banat, Ardeal şi Transilvania era sub jurisdicţia Patriarhiei Sârbe de la Karlovac. După Sinodul ecumenic de la Karlovac din anul 1864, patriarhul sârb Samuil Maširević a aprobat despărţirea Bisericii Române din Imperiu. La întrunirea delegaţiilor româneşti şi sârbeşti de la Karlovac, din 1 iulie 1871, s-a făcut o „învoială” pentru despărţirea ierarhică. Şi la Satu-Nou, unde Biserica era comună cu fraţii sârbi, s-a trecut la descumpărarea ei prin licitaţie publică, în zilele de 18, 19 şi 20 septembrie 1872. În decursul a trei zile, o comisie, formată din delegaţiile sârbilor şi românilor, a procedat la împărţirea Bisericii. Din delegaţia sârbescă au făcut parte protopopul V. Živković şi doctorul Svetislav Kasapinović din Panciova, iar din cea românească protopopul Simeon Dimitrievici din Panciova, supralocotenentul Ioan Balnojan din Satu-Nou şi Ioan Bartolomei, învăţător din Alibunar. Reprezentant al autorităţilor a fost maiorul Anania Momirovici. Împărţirea s-a făcut în felul următor: românii, descumpărând Biserica, au despăgubit pe sârbi cu 25.000 de florini în trei rate în decursul de cinci ani de zile. Comunităţii bisericeşti sârbe i-au revenit în posesie permanentă clădirea şi plaţul (intravilanul) cu numărul 24, unde se afla şcoala sârbească, şi 43 de jugăre de pământ. Bisericii Sârbe s-a dat şi clopotul cel mic cu inscripţia „Regele Stefan Dečanski”. Până la zidirea şi terminarea Bisericii Sârbe, românii s-au obligat să permită oficierea slujbelor şi pentru credincioşii sârbi. În anul 1877 a început şi s-a terminat zidirea Bisericii Ortodoxe Sârbe din sat.

Preotul Pavel Militariu a anunţat pe protopopul districtual al Panciovei că va pleca la 26 ianuarie 1875 la Budapesta pentru a cere împrumut în bani de la înaltul minister pentru despăgubirea fraţilor sârbi. La reîntoarcere a relatat protopopului că are mari speranţe în privinţa dobândirii împrumutului bănesc.

La 25 mai 1881, episcopul diecezan din Caransebeş a ordonat Comitetului parohial din Satu-Nou să dea potirul Bisericii Sârbe din loc cu inscripţia „Regele Stefan Dečanski”.

Imediat după această despărţire s-a constituit şi primul comitet parohial al Bisericii Române, având preşedinte pe Pavel Militariu, preot, iar secretar pe Ioan Rusovan, învăţător.

La alegerile de deputaţi preoţeşti şi mireneşti pentru Sinodul Episcopiei  Caransebeşului, care au avut loc în 30 ianuarie 1873, pe o perioadă de trei ani, din cercul electoral Satu-Nou, la funcţia de comisar consistorial a fost ales Ioan Balnojan supralocotenent din Satu-Nou. Tot în această funcţie, în anul 1879 a fost ales şi Lazăr Roşculeţ, notar comunal în sat.

La Congresul naţional bisericesc orindinar al Mitropoliei românilor greco-orientali din Ungaria şi Transilvania, întrunit la Sibiu la 1/13 octombrie 1881, în calitate de deputaţi ai districtului cercual Satu-Nou au participat Ioan Balnojan, supralocotenent de armată, şi Ioan Bartolomei din Alibunar. Ioan Balnojan a fost ales deputat mirean în Episcopia Caransebeşului. La acest congres s-a adus hotărârea de a se muta scaunul protopopesc de la Panciova la Satu-Nou, această hotărâre realizându-se în anul 1894.

 

INVENTARUL BISERICESC

„INVENTARUL PRESTE BUNUL BISERICII MIŞCĂTORI ŞI NEMIŞCĂTORI AL COMUNEI BISERICEŞTI GRECO-ORTODOXE ROMÂNE DIN SATU NOU”

 

„Comuna sus menţionată posedă o Biserică de o lungime de l7 stânjeni şi o lărgime de 5 stânjeni jumătate, pardosită cu marmoră înăuntru, cu un templu aurit, cuprinzătoriu din 34 icoane, zugrăvită cu două tronuri şi adecă: scaunul episcopesc şi tronul Născătoarei de Dumnezeu, deasupra strănilor a cântăreţilor cu două icoane, una a prorocului David şi alta cu a cântăreţului Damaschin, un amvon cu marmoră cu 53 de scaune bărbăteşti, 29 de scaune pentru partea femeiască, cu 2 sfeşnice mari înaintea icoanelor şi a Domnului nostru Isus Hristos şi a Sântei Născătoare de Dumnezeu, două iconostase mici, unul la dreapta şi altul de-a stânga, 6 candele de stânga de china argint, aninate înaintea tronului Născătoarei de Dumnezeu, două policandre acăţate de plafonul Bisericii din sticlă.

Înlăuntrul altariului se află obiectele următoare: un prestol zidit din materie solidă, deasupra lui se află un antimis sfinţit de domnul Episcop Ioan Popasu, o cruce de argint bătrână, una de lemn bătrână, zugrăvită, un chivot zugrăvit cu răstignirea Domnului nostru Isus Cristos de ambele părţi înconjurat de cei patru evanghelişti. Jos, sub răstignirea Domnului, două icoane cu evanghelistul Ioan şi alta cu a Născătoarei de Dumnezeu şi cu un vas de mir sânţit de Episcopul nostru. O „pihslă” de pleh galben, unde să păstrează sânta cuminecătură de preste tot anul. Patru sfeşnice mari de mesing, două evanghelii în limba română, una nouă şi una bătrână, cea nouă îmbrăcată în catifea roşie fină, de o parte cu răstignirea Domnului nostru şi cu patru Evanghelişti, scobit în argint curat, de cealaltă parte cu Învierea Domnului, scobit în argint curat şi pe cele patru colţuri ale Evangheliei bumbi de argint, trei sfeşnice mari de lemn vopsite în culori diferite, două liturghiere bătrâne, două „trebnice” bătrâne pentru Biserică, două dulapuri mari, într-unul să păstrează toate steagurile la număr 6, unul mare cu două icoane şi unul cu pogorârea Duhului Sfânt, patru de cele mai mici, fieştecare cu două icoane, unul deoparte cu sânţii Părinţi Pătimitori Gheorghe şi Evanghelistul Marcu, pe cealălaltă cu înălţarea Domnului, pe cealălaltă cu Sântul Sava şi Sântul rege Deceanski, al treilea cu pipăirea Apostolului Toma a Ranelor Domnului şi de celelaltă Sântul Arhanghel Mihail, al patrulea steag mic, deoparte cu Sântul Dimitrie şi de cealaltă parte cu Învierea Sântului Lazăr, două steaguri bătrâne pentru îngroparea morţilor, 6 ripizi şi o cruce cu diferite icoane zugrăvite, tot atâtea stihare de paradă şi 12 sfeşnice pentru îngropăciune, 6 ripizi şi o cruce cu tot atâtea stihare, în celălalt se păstrează ornatele preoţeşti cuprinzătoare din două feloane noi şi două bătrâne cu toate rechizitele, două dulapuri mici, într-unul se păstrează protocoalele matriculare, conscripţiunea poporului, în celelalt se află actele oficioase în păstrarea comitetului parohial, un clopoţel şi două cădelniţe, un loc pentru proscomodie scobit în zid cu odoarele spre trebuinţa celebrării sfintei liturghii, o icoană mare cu zugrăvirea sfintei treimi. Cărţi bisericeşti sunt următoarele: 12 minee pentru fieştecare lună separate, un mineu bătrân, două optversutoare bătrâne, un optversutor în două tomuri, o psaltire, două „Orare”, două cazanii, o Biblie mare ilustrată, o carte pentru cuvântări, mărgăritarul al slavonesc, 12 icoane zugrăvite pentru sărbătorile mari, mormântul Domnului nostru Isus Cristos lucrat de sculptor cu iconi, o botezătoare de marmoră şi cu o lădiţă unde se păstrează Sântul mir spre botezare.

Trei campanii (clopote), unul de 10 măji, al doilea de 4 măji, al treilea de 4 măji şi jumătate, greutate, un orologiu în turnul bisericii, două scaune pentru îngropăciunea morţilor, o masă şi două scaune, o cruce cu răstignirea Domnului Isus Cristos în cor. În spaţiul femeiesc se află două iconostasuri, două iconi mari, una cu faţa Domnului nostru Isus Cristos şi una cu a Născătoarei de Dumnezeu, două iconi bătrâne puse pe două iconostasuri. Afară de aceste obiecte Biserica posedă o realitate de 165 jugăre de pământ, două zidiri şcolare şi adecă: una zidire cu o încăpere pentru învăţământ şi două sobi ca cartel pentru învăţătoriu şi un ştălog. A doua zidire cu două încăperi pentru învăţământ, două sobi pentru învăţători şi un ştălog pentru vite, o zidire de închiriat, bătută din pământ cu trestie astrucată cu trei sobi şi pe plaţul ei se află un ştălog de vite care cere reparaţie.

S-au mai înmulţit lucrurile bisericii în anul 1879 cu trei feloane şi epitrahire şi două octoici mari, o scară pentru aşezarea luminilor în policandre, un polielău s-a donat din partea unei evlavioase creştine, s-au mai cumpărat încă o poartă de fier, un liturghier şi un protocol al congresului din anul 1878 şi două regulamente.

 

Satu Nou în 31 decembrie 1888        Pavel Militariu, paroh primar

Iosif Popovici, paroh, epitropi: Pavel Percoşan, Nicolae Linţu Todor Gaşpar şi Ilie Mălaimare” 

 

 

„CONCHEMARE prin care se convoacă comitetul parohial din loc să binevoiască duminică, în 20 iunie 1882, după sfânta Liturghie în şcoala română „a mare” să se adune spre a decide următorul obiect: Luarea la cunoştinţă deciziunea consistorială în privinţa renovării turnului Bisericii.”

Renovarea turnului a început în luna septembrie a aceluiaşi an, lucrările s-au desfăşurat sub „privegherea” trimisului special al Consistoriului din Caransebeş, arhitectul Dimitrie Miculescu. Adaptarea şi repararea turnului acoperit cu aramă au costat 6795 de florini şi tot atunci s-a pus şi noua cruce, aurită, pe turnul bisericii, unde se află şi astăzi, fiind sfinţită de preoţii din localitate. Meşterii care au efectuat lucrările au fost Stefan Valzz din Vârşeţ şi Andrei Suvert din Becicherec.

Clopotele vechi au fost procurate de la firma „Albert Samassa” din Leibach (Ljubljana), în anul 1884, şi au avut următoarea greutate: clopotul cel mare nr. 1360 – 1240 kg., clopotul nr. 1361 – 613 kg, clopotul nr. 1362 – 384 kg, clopotul nr. 1363 – 162 kg.

 

Aceste date le-am aflat din protocolul şedinţei Reprezentanţei comunale din Satu-Nou, din 30 noiembrie 1890, prin care aceasta a oferit Sfintei Biserici Greco-Ortodoxe Române din Satu-Nou a cumpăra cele două edificii şcolare (Şcoala „Radu”, Şcoala „Proca”), adică a recunoscut proprietatea, respectiv dreptul de proprietate al Bisericii Române.

„Se află la comuna politică în protocolul şedinţelor reprezentanţei comunale din Satu Nou, din anul 1890, sub numărul 172 – 6421 la pag. 32.

La şedinţa reprezentanţei comunale din Satu Nou care a fost în 30 noiembrie 1890 primit Satu Nou 1896, Trifon Miclea Protoprezbiter

S-a comunicat către domnul avocat Petru Tisu (Panciova) în 14 iuniu 1896 cu epistoli recomandată.”

În urma decesului preotului Trifon Militariu, în 13 mai 1894, postul de paroh a rămas vacant. Intelecualitatea română din loc a ţinut, pe data de 4/16 iunie 1894, o întrunire, la care au participat domnii Lazăr Roşculeţ, notar, Constantin Ţarină, funcţionar comunal, Petru Negru, Ioan Bogdan, doctor Alexandru Popu, medic, Ioan Gaşpar, învăţător, Vasiliu Radu, învăţător, Petru Stoica, învăţător, Procopie Roşculeţ, învăţător, Nicolae Balnojan, Vasilie Rudnean, Traian Gugulean, învăţător, şi au cerut ca acest loc să fie ocupat cât mai urgent „de o persoană corespunzătoare în această localitate, pentru a lua un rol de conducător”.

Se aleg doi deputaţi în persoana domnilor L. Roşculeţ şi dr. Alexandru Popu, pentru a se prezenta Episcopului diecezan din Caransebeş, Nicolae Popea.

Consiliul Eparhial din Caransebeş aprobă această cerere a „bobocilor” şi în cel mai scurt timp este transferat protopopul din Uzdin, Trifon Miclea, care va fi în viitor în casa protoprezbiterală. Comitetul parohial hotărăşte să se cumpere o casă în centrul satului (unde astăzi se află clădirea Căminului Cultural, care a fost expropriată după cel de-al doilea război mondial, în 1948).

În protocolul luat la 21/2 februarie 1897 cu privire la cumpărarea casei nr. 225 şi a casei nr. 229, pe care negustorul Sava Aleksić din Satu-Nou a vândut-o Sfintei Biserici Ortodoxe Române cu preţul de 8750 de florini, se menţionează următoarele:

 

Fosta casă protoprezbiterală nr. 225 din strada principală, unde azi se găseşte clădirea Casei de Cultură

 

„ La primirea cheilor au fost prezenţi protopopul Trifon Miclea, iar din partea domnului S. Aleksici dr. Alexandru Birăescu, avocat din Panciova ca plenipotenţiat, iar din partea Bisericii Iefta Koici, prim epitrop, Petru Stoica şi mulţi credincioşi”.

 

ÎNCERCĂRI DE DESTABILIZARE A BISERICII

 

Un popor este unit prin limba, prin trecutul său istoric şi mai ales prin credinţă. Biserica este acel factor care, prin unitatea sa, prin învăţăturile sale, ţine să unească forţele spirituale ale unui popor într-o convieţuire paşnică. Dar această unitate a poporului a fost supusă, pe tot parcursul istoriei noastre, diferitor încercări de divizare, cu scopul de a i se impune o nouă credinţă, susţinută de autorităţile habsburgice şi maghiare, respectiv de guvernele naţionaliste ale lui Apony, Tisza Pista, şi de alte guverne, care au ajutat şi au încurajat

destabilizarea bisericilor noastre, sprijinind sectarismul atât de dăunător culturii şi spiritualităţii poporului român. Această încercare de dezbinare spirituală şi naţională a prins rădăcini şi în localitatea Satu-Nou, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Îngrijorat de acest fapt, Episcopul Caransebeşului, dr. Elie Miron Cristea, se adresează Comitetului parohial din Satu-Nou printr-un act cu următorul conţinut:

„Mult onorate preşedinte al comitetului parohial din Satu-Nou,

O deosebită îngrijire cauzează sufletului nostru trista constatare că numeroşi elevi drept credincioşi români de la şcoalele din Satu Nou nu se împărtăşesc de cuvenita instrucţie în religia strămoşilor noştri. Şi acest rău e cu atât mai mare cu cât tocmai aceea comună este atacată de picingina unor secte rătăcite, cari se lăţesc între credincioşii Bisericii strămoşeşti. Această stare dureroasă de lucruri ne impune grabnica datorinţă a pune îndoit pond pe instrucţia religioasă. Cercatam şi până acum pe această cale a se îndrepta această scădere, dar fără succes. Îmi pun toată încrederea în comitetul parohial şi însinguraticii membrii ai acestuia nedejduind încă în anul acesta a face un pas de îndreptare. Părerea noastră este aceeaşi pe care o aveţi mulţi fruntaşi de acolo, că catehizaţia trebuie încredinţată unui catichet anume, având pregătirea clericală – să-şi ieie în serios misiunea să facă ispravă, tractând religia ca obiectul cel mai serios iară nu ca obiect de clacă. Acest catichet ar putea fi hirotonit de deacon şi astfel ar contribui la înfrumuseţarea slujbelor Dumnezeieşti. Dacă catehizaţia nu va fi la înălţime, parohia noastră este expusă a se destrăma, iar pe ruinele ei să se ridice sectarii primejdioşi, slăbindu-ne Biserica întreagă. Deci, toate susceptibilităţile, toate interesele particulare trebuie puse la o parte, făcându-se paşi pentru sistematizarea unui post de catichet care să-şi facă datoria. Comitetul parohial, deci să nu tărăgăneze rezolvarea favorabilă a acestei cauze. Şi până când se va putea face aceasta, spre a nu se lăsa îngropată catechizarea, aprobăm cererea comitetului parohial din 3 octombrie 1911 să se încredinţeze în mod provizoriu învăţătorilor de acolo: şi anume se instituie caticheţi, învăţătorii: Ioan Gaşpar, Alexandru Andrei, Iuliu Bărbulescu, Livia Gaşpar şi Emilia Fizeşan, cari au avut bunăvoinţa a-şi oferi serviciul gratuit. Asemenea se instituie învăţătorul Petru Secoşan într-u cât va stărui şi mai departe cu renumeraţia de 5o coroane, iară în clasa I-a de băieţi, condusă de învăţătorul Pavel Rudnean, să catehizeze parohul administrativ Martin Picu. Comitetul parohial în coînţelegere cu oficiul parohial să facă dispoziţii spre a controla dacă catehizaţia se face regulat şi despre rezultatul examenelor să ni se facă raport precis, spre a scăpa de grija ce ne-o face neglijarea de până acuma.

Caransebeş, 6 decembrie 1911                     episcop. Miron Cristea”

 

DESCOPERIREA TURNULUI BISERICESC ŞI CAPTURAREA CLOPOTELOR

 

În decursul primului război mondial, în anul 1916, a fost descoperit turnul bisericesc şi au fost capturate) trei clopote pentru trebuinţele armatei austro-ungare, rămânând un singur clopot. După terminarea primului război mopndial, membrii Comitetului parohial, în şedinţa din 7 august 1923, aduc hotărârea de a se procura trei clopote. Se încheie contract între Biserica Ortodoxă Română şi topitoria „Stroine Tovarne in Livarne” din Ljubljana la data de 31 octombrie 1923. În numele Bisericii au semnat P. Gaşpar, Ioan Stoian, Nicolae Sofariu, Simion Jivcu şi preotul Victor Popovici.

Topitoria s-a obligat să toarne clopotul cel mare în tonul „D”, la greutatea de 1250 kg., al doilea de 640 kg., iar al treilea de 170 kg., ele costând 100 000 de dinari. Ridicarea şi sfinţirea clopotelor s-a făcut în anul 1924.

 

EXPROPRIEREA PĂMÂNTULUI ŞI A CASELOR BISERICEŞTI

În anul 1924, datorită reformei agrare, au fost expropriate 187 de jugăre de pământ în posesia Bisericii. S-au ţinut mai multe şedinţe ale Comitetului parohial la care s-a dezbătut în legătură cu pământul expropriat. În şedinţa din 20 octombrie 1925, când s-a dezbătut în legătură cu cele 187 de jugăre de pământ şi o sesie protopresbiterială (34 de jugăre), se aduce o hotărâre pentru a se relua chestiunea pământului, iar preotul Victor Popovici a fost însărcinat de a face plângeri la Panciova şi la Belgrad, la ministrul reformei agrare, Lazar Snoaković. Aceste plângeri nu au avut succes. Abia în luna iunie 1939, Biserica a fost despăgubită cu suma de 335 000 de dinari în obligaţiuni de stat pentru lichidarea reformei agrare, obligaţiuni care au adus Bisericii un interes (o dobândă) de 4% anual.

 

EXPROPRIEREA CASEI PROTOPREZBITERALE

Autorităţile de stat, în baza Legii de expropriere şi interesului public al Cercului Panciova, prin actul nr. 2715/48, au expropriat terenul unde a fost casa protoprezbiterală nr. 225, demolată tot de autorităţile comunale, împreună cu casa nr. 70, făcându-se pe seama Bisericii, pentru terenul expropriat, o despăgubire de 52% (20 000 de dinari), hotărâre care a fost aprobată şi de Comitetul parohial.

„Sinodul parohial ia la cunoştinţă exproprierea forţată, deoarece în această cauză judecătoria populară în caz de apel va respinge cererea comunităţii bisericeşti, aprobând procedura formelor prime, care au procedat prin aceasta expropriere în interes general”

 (Protocolul şedinţei Sinodului parohial din 4 mai 1948)

 

INVENTARUL BISERICII PE ANUL 1930

„ La şedinţa Comitetului parohial, ţinută pe data de 31 decembrie 1929, s-a prezentat inventariu Bisericii Ortodoxe Române din Satu Nou pe anul 1930, şi anume, averi: Averi nemişcătoare: edificiul Bisericii valorificat la 500 000 dinari, 4 case bisericeşti cu numerele casei 225, 229, 419 şi 382, valoare totală 400 000 dinari, două sesiuni parohiale (68 jugăre), valoare 400 000, 193 jugăre pământ bisericesc expropriat în decursul reformei agrare şi 2 jugăre fundaţie în valoare de 900 000 dinari, valoare totală 2 200 000 dinari.

Averi mişcătoare: Valoarea totală 250 090 dinari, cărţi bisericeşti, valoare totală 3 610 dinari, ornate bisericeşti, valoarea totală 46 440 dinari. Averea B.O.R. la această dată era estimată la suma de 2 500 140 dinari. Remanenta casei bisericeşti a avut 1 308,65 dianri. Averea Bisericii în depuneri la banca „Sentinela” 483 851,89 în total 485 164,54 dinari. Inventariu de faţă citindu-se din poziţie în poziţie, primindu-se în întregime, au subscris Victor Popovici Paroh, Costa Freanţ, George Flora, Iovan Stănilă şi Pavel Percoşan Epitrop.”

 

ZIDIREA CASEI PAROHIALE

În urma plecării preotului Timotei Popovici în America, în 1965, care a locuit în casa sa proprie, Comitetul parohial hotărăşte a se ridica o nouă casă parohială pentru viitorul preot, demolându-se clădirea cea veche. Casa s-a ridicat şi s-a terminat în decursul anului  1967 cu braţe de muncă şi ajutor bănesc al credincioşilor, şi mai ales prin munca benevolă a membrilor corului vocal.

 

 

Program de sărbători în biserică-1999

 

În urma exploziei gazului natural în casa parohială, care s-a produs în 26 decembrie 1999, ea nemaifiind locuibilă, s-a recurs la zidirea din temelii a unei noi case. Clădirea casei a început  la 15 martie 2000 şi s-a terminat în decurs de trei luni, iarăşi cu ajutorul sătenilor, care au colectat bani pentru a acoperi cheltuielile în valoare de 20 000 de euro, echivalenţi cu 1 200 000 de dinari. Trebuie menţionat şi ajutorul primit din partea Comunităţii Locale (Primăriei) în valoare de 30 000 de dinari, echivalenţi cu 500 de euro.

 

DOCUMENT

Biserica noastră, pe lângă rolul său spiritual şi cultural, a avut şi un rol semnificativ şi în alte sfere ale vieţii sătenilor, susţinând şi încurajând unele instituţii financiare.

În şedinţa Comitetului parohial din 10 februarie 1895, ţinută la ora 11, înainte de amiază, în edificiul şcolar al Bisericii (aşa-numita Şcoală a lu’ Proca), între altele, s-a hotărât şi următoarele:   

„ Cu considerare, ca fruntaşi ai comunei noastre bisericeşti, sprijiniţi de inteligenţa noastră şi de mai multe biserici, au decis să înfiinţeze în interesul poporului nostru credincios o casă de credit „Sentinela” (înfiinţată în vara anului 1895).

Comitetul în unanimitate decide a înscrie Biserica ca acţionară la această casă de păstrare şi a lua pe sama Bisericii 100 una sută acţiuni a 50 florini. Cu atât mai vârtos că suma corespunzătoare se va plăti în rate.

Tot odată se decide că banii disponibili a sântei Bisericii şi în viitor nu vor fi realizaţi de cumpărat pe seama Bisericii, se vor depune conform dispoziţiunilor Venerabilului Consistor la case de păstrare româneşti solide.

                                                Preş. Com. Parohial, Lazăr Roşculeţ”

 

CONTRIBUŢII ŞI AJUTOARE ACORDATE DE BISERICA NOASTRĂ

Prin apelul Episcopului diecezan Miron Cristea din 1911, comunele bisericeşti şi credincioşii parohiilor noastre sunt îndemnaţi să contribuie cu un ajutor bănesc la ridicarea unui seminar episcopesc în Caransebeş, pentru a fi centru diecezan.

Membrii Comitetului parohial, apreciind pozitiv însemnătatea acestui edificiu, în şedinţa din 27 martie 1911, au votat în unanimitate suma de 1 000 de coroane din casa Bisericii, pentru ca şi Biserica noastră să fie înscrisă cu litere de aur printre alţi donatori.

S-a dat o contribuţie de 40 florini pentru construirea monumentului Mitropolitului Andrei Şaguna, la 7 aprilie 1887.

Din partea Comitetului parohial s-a făcut o donaţie de 18 coroane pentru zidirea Mănăstirii „Izvorul Miron” de lângă Făget (3 iunie 1912).

 

 

 

La 15 ianuarie 1912, din partea comunei biseri-ceşti, s-au trimis 50 de coroane pentru zidirea internatului de pe lângă Gimnaziul greco-ortodox ro-mân din Braşov. Comitetul parohial a decis, în 25 ianuarie 1925, să acorde un ajutor finan-ciar de 1 000 de dinari ziarului „Graiul Româ-nesc” din Panciova.

 

CONSPECTUL FONDURILOR SPECIALE PAROHIALE INALIENABILE DIN SATU-NOU ÎN DECURSUL ANILOR

Mari donatori ai Sfintei Biserici Ortodoxe Române, care au donat bani şi odoare pentru serviciul religios şi pământ arabil, au fost familiile Butea-Ianeş şi Ortopan – Fundaţia „Gheorghe Butea” şi Fundaţia „Iovan Ortopan”.  

 

Membrii familiei Butea-Ianeş-1914

- Fundaţia  „Ioţa Ortopan” a fost înfiinţată la 30 noiembrie 1897, cu un capital de 2 900 de florini, depuşi la Banca „Sentinela”.

 

- Fondul „Sofia Ortopan” pentru Biserica Ortodoxă Română din Satu-Nou a fost înfiinţat la 1 ianuarie 1900, capitalul iniţial fiind de două coroane, iar starea Fondului la finele anului 1930 a fost de 289,88 de dinari. Fondul era administrat la Institutul bancar „Sentinela”.

- Fondul cultural al Bisericii Ortodoxe Române din Satu-Nou a fost înfiinţat la 24 martie 1913 cu o sumă de 15 000 de dinari, administrată la „Sentinela”.

- Fundaţia Prot. Trifon Miclea pentru ajutorarea studenţilor care vor studia teologia a fost înfiinţată la 30 mai 1897 cu un capital iniţial de 20 de coroane.

- Fundaţia „Catarina Nicolici” pentru B.O.R. din Satu-Nou a fost înfiinţată la 15 decembrie 1927 cu o sumă de 15 000 de dinari, administrată la „Sentinela”.

- Fondul de zidire al B.O.R. din Satu-Nou a fost înfiinţat la 17 februarie 1930 cu un capital de 29 000 de dinari, administrat la „Sentinela”.

- Fundaţia Protop. Ioan Murgu pentru B.O.R. din Satu-Nou a fost înfiinţată la 4 iunie 1930, având un capital de 500 de dinari la „Sentinela”.

- Fundaţia Dr. Mihai Gropşianu pentru B.O.R. din Satu-Nou a fost înfiinţată la 16 martie 1928, având două acţiuni la „Sentinela” cu câte 100 de dinari valoare nominală.

Toate aceste fundaţii s-au stins odată cu încetarea activităţii Băncii „Sentinela”, după cel de-al doilea război mondial.

 

CÂNTAREA BISERICEASCĂ

Cântarea bisericească reprezintă una dintre laturile principale ale cultului bisericesc ortodox. Şi la Satu-Nou, din cele mai vechi timpuri, „cântarea de strană”  a fost practicată de preoţi, învăţători şi de ţărani-cântăreţi. Cântarea bisericească, practicată la toate serviciile divine, s-a transmis, din generaţie în generaţie, prin cântăreţi şi mai puţin prin notaţie. Anume, s-a făcut aşa-zisa „şcoală a cantoratului”, ţinută de preoţi sau chiar şi de cantori mai în vârstă care cunoşteau cântarea şi tipicul (rânduiala) bisericesc. În Biserica din Satu-Nou s-a practicat o cântare plină de farmec, după obiceiul cântării bisericeşti din Caransebeş şi Lugoj.

Din protocolul şedinţei Comitetului parohial din 19 aprilie 1912, desprindem următoarele: „Să se aleagă dintre învăţătorii locali Dl. Alexandru Andrei, cunoscut cantor bun, absolvind pedagogia românească confesională, ca conducător de strană să instruieze şcolarii în cântarea bisericească, ca şi până acum să-i conducă la biserică, şi să conducă reuniunea de cântări, corul-vocal la toate sărbătorile de peste an, pentru care osteneală com. parohial îl renumerează deosebit cu 200 coroane anual. Acest lucru îl face com. parohial cu atât mai vârtos că numitul învăţător de aproape zece ani dirijează corul gratis din comuna noastră”.

 

CÂNTĂREŢI DE STRANĂ

Din datele de care dispunem în arhiva parohială, în strana Bisericii au activat şi activează următorii cântăreţi – din anul: 1876 – Procopie Roşculeţ înv.; 1898 – Vasiliu Radu înv.; 1899 – Liuba Rusovan, Petru Fiştea, Ioan Birdean, Vasile Gavrilă; 1900 – Alexandru Andrei înv.; 1912 – Nicolae Fiştea, Alexandru Bogdan, Florian Bogdan; 1929 – Vasilie Lazăr-Slacină; 1930 – Vasa Bogdan-Musta, Sava Gaşpăr-Vancă, Ilie Mălaimare-Gigiu; 1936 – Costa Mărghiticean; 1940 – Ioţa Ardelean, Traian Sculean, Iovan Băloi; 1957 – Sava Stoian, Nicolae Stanciu-Chelciu, Vasile Gavrilă-Vuia; 1965 – Radovan Ancăiţan, Sava Smolean, Todor Giula, Ionel Păunescu, Nicoliţă Rusuloi; 1970 – Ilie Baba, Ionel Sudom, Viorel Beca; 1986 – Nuţu Maliţa; 1995 – Viorel Maliţa, 1999 – Petru Bogdan.

 

 

CĂRŢI VECHI BISERICEŞTI

Matei Ortopan- (1826-1885)

 

Pentru oficierea slujbelor divine în Biserică, încă se mai păstrează unele cărţi apărute în urmă cu mai multe decenii. O vechime considerabilă are un „Mărgăritar”, dăruit de Matei Ortopan. Nu se poate spune cu precizie la ce dată (în ce an) a fost tipărită această carte, însă pe ea se găseşte o inscripţie a preotului Sava Popovici de la 1812.

O „Cazanie” din anul 1784 este scrisă cu litere chilirice, dar are ortografie românească. Un „Penticostar”, scris tot cu litere chilirice, fiind tipărit la Râmnic în 1767, care a fost folosit la slujba Învierii Domnului şi până la Înălţarea Domnului (Ispas).

Mai întâlnim: un „Octoih cu catavisir”, tipărit la Buda în 1826, având o prefaţă semnată de Constantin Loga, apoi un „Pidalion” din 1884, scris cu ortografie românească bisericească şi tipărit la Mânăstirea Neamţului, precum şi 12 „mineie” având ortografie românească cu litere chilirice, editate de Mitropolia Ardealului din Sibiu, cu aprobarea Mitropolitului Andrei Şaguna, între anii 1850-1857. De asemenea există un „Triod” pentru slujba din postul Paştelor până la Înviere, având ortografie românească şi litere chilirice şi fiind tipărit la Sibiu în 1860, precum şi un „Cantor bisericesc” din 1908, scris cu ortografie românească de Gheorghe Bujigan.

 

VIZITELE CANONICE

În decursul anilor, Biserica din Satu-Nou a fost vizitată de înalte feţe bisericeşti.

Prea Sfinţia Sa Episcopul Caransebeşului, Nicolae Popea, a făcut o vizită la 21 mai 1893, cu care ocazie a sfinţit Biserica Ortodoxă Română din localitate. Suita Prea Sfinţiei Sale a fost aşteptată  în gara din Vârşeţ, iar apoi a călătorit cu trăsura până la Satu-Nou, oprindu-se în toate bisericile româneşti de pe traseu. După ce a săvârşit sfinţirea Bisericii, Prea Sfinţia Sa a fost dăruit din partea Bisericii din Satu-Nou cu 28 de monede de aur de câte  20 de coroane fiecare. La intrare în Biserică, P.S.S. a fost întâmpinat cu focuri de artificii şi muzica pompierilor din loc, iar seara a avut loc un banchet la restaurantul ospătarului Mihael Cleiner.

În cadrul vizitei oficiate în satele cu populaţie românească din Banatul sârbesc, dr. Iosif Traian Bădescu, Episcopul Caransebeşului, la 8 noiembrie 1928, a poposit la Satu-Nou. La hotarul satului a fost aşteptat de „banderiu”, ceata de călăreţi şi trăsuri împodobite cu flori şi covoare. Preşedintele Comitetului parohial, Pavel Gaşpar, i-a dorit bun venit P.S.S. şi l-a poftit în trăsura trasă de patru cai, cu care a fost condus prin comună până la Sfânta Biserică. P.S.S. a fost condus cu Litia în Sfânta Biserică, unde protopopul Ioan Murgu, asistat de preotul Stefan Sperchez (din Petrovasâla) şi de parohul local Victor Popovici, a săvârşit rugăciunea de mulţumire. După aceea, P.S.S. a fost condus până la Biserica Ortodoxă Sârbă, unde a fost aşteptat de preotul Čedomir Malešević şi de credincioşi sârbi. Seara, corul vocal din loc, dirijat de Nicolae Fişcea, şi fanfara din Râtişor au „aranjat” o succintă serenadă în cinstea Arhipăstorului.

Vizită patriarhală-1957

 

După opt ani, mai precis în 1 octombrie 1936, P.S.S. dr. Vasile Lăzărescu, Episcop de Caransebeş, a oficiat o vizită arhierească la Satu-Nou. La intrarea în Biserică, P.S.S. a fost aşteptat de o mulţime de credincioşi şi de un sobor de preoţi, în frunte cu Romul G. Ancusa, consilier eparhial, şi alcătuit din Ioan Murgu, protopopul Panciovei, preoţii Isidor Saberca, V. Perin, V. Trailovici, St. Sperchez, V. Popovici, I. Onciu şi diaconul T. Roşca. Sfânta Liturghie a decurs într-o atmosferă solemnă, la aceasta contribuind corul bărbătesc condus de N. Fiştea, precum şi interpretarea fermecătoare a cantorilor N. Fiştea, V. Lazăr şi S. Gaşpar. La priceasnă, P.S.S. a îndemânat credincioşii să se ferească de ademenirea sectarilor, învederindu-le cuvântul Scripturii: „Că orb pe orb dacă se conduce, amândoi vor cădea în groapă”.

 

Biserica din Satu-Nou a fost vizitată în luna iunie 1957, pentru prima dată în istoria sa, de un patriarh român, când Preafericitul Părinte Iustinian,  Patriarhul B.O.R., împreună cu Preafericitul Părinte Gherman, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe, au oficiat o slujbă religioasă arhierească, la care răspunsurile ectenilor au fost date de corurile din Sân-Mihai, Ecica şi Satu-Nou. Biserica a fost arhiplină de credincioşi din localitate şi din alte părţi. După serviciul divin a avut loc o masă comună la restaurantul „La Şanta”, la care au participat peste 200 de invitaţi.

 

La 20 iunie 1981, Biserica din Satu-Nou a fost vizitată din nou de un arhiereu. Anume, de P.S.S. dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului.

După aceea, Biserica din Satu-Nou este vizitată la 18 noiembrie 1983 de Episcopul Vasile Târgovişteanul, vicar patriarhal.

În cadrul vizitei canonice la Biserica soră şi la Patriarhia Sârbă, Preafericitul Părinte Teoctist Arăpaşu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, însoţit de Preafericitul Părinte Pavle, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe, au efectuat o vizită patriarhală la Satu-Nou pe data de 17 iunie 1995. Cu această ocazie s-a oficiat un TE DEUM în Biserica Română din loc, iar după aceea înalţii prelaţi au vizitat şi Biserica Ortodoxă Sârbă  din localitate.

Duminică, 26 martie 2000, P.S.S. dr. Laurenţiu Streza, Episcopul Caransebeşului, a oficiat o slujbă arhierească în Biserica din Satu-Nou, alături de protopopul Gheorghe Ianeş, preotul Constantin Suru (Petrovasâla), pr. Romulus Ioţa (parohul din Doloave), prot. Dragomir Đurica (preotul sârb din loc) şi diaconul Ionel Popescu (directorul Seminarului Teologic din Caransebeş).

Cu ocazia marelui praznic creştinesc al “Pogorârii Duhului Sfânt” (4 iunie 2001) şi totodată a Hramului Bisericii Ortodoxe Române din Satu-Nou, Înalt Prea Sfinţia Sa dr. Daniil Partoşanul, Episcop vicar al Mitropoliei Banatului, însoţit de preotul călugăr Longhin au efectuat o vizită arhierească în Biserica noastră. P.S.S. a fost întâmpinat la intrarea în curtea Bisericii de mulţimea credincioşilor în sunetele fanfarei şi ale corului bisericesc cu Imnul arhieresc “Pe stăpânul şi arhiereul nostru, Doamne îl păzeşte întru mulţi ani”.

La intrarea în biserică înaltul oaspete a fost întâmpinat de prot. Gheorghe Ianeş cu crucea şi evanghelia, dorindu-i un bun venit în Biserica noastră.

Slujba arhierească a fost oficiată de P.S.S. Episcopul Daniil, prot. Gh.Ianeş şi ieromonahul Longhil iar răspunsurile liturgice au fost date de corul bisericii din loc.

În rugăciunile sale P.S.S. a înălţat rugăciune către prea bunul Dumnezeu pentru toţi credincioşii întru Hristos Domnul, pentru poporul român, pentru poporul ortodox sârb şi pentru unirea tuturor credincioşilor. De pe amvon P.S.S. a îndemnat credincioşii să stea neclintiţi în credinţa străbună, la bună convieţuire şi ca dezbinările să dispară dintre fraţi.

 

Procesiune religioasă -„Cu Litia”- a credicioşilor ortodocşi români şi sârbi 1995

 

 

PREŞEDINŢII COMITETULUI PAROHIAL:

1872 – Pavel Militariu, paroh,

1875 – Iosif Popovici, paroh,

1880 – Nicolae Balnojan,

1882 – Procopie Roşculeţ, învăţător,

1890 – Ioan Rusovan, învăţător,

1900 – Vasile Radu, învăţător,

1904 – Adam Magiar,

1906 – Ioan Gaşpar, învăţător,

1913 – Pavel Rudnean, învăţător,

1914 – Petru Stoica, învăţător,

1923 – Iosif Stoian – Naicu, mecanic,

1924 – Stefan Maliţa,

1928 – Pavel Gaşpar, agricultor,

1936 – Victor Popovici, paroh,

1957 – Sava Stănilă-Crâşmariu şi Iefta Mălaimare,

1964 – Ioţa Stanciu-Chelciu,

1971 – Ioan Jumancă, paroh,

1973 – Nicoliţă Rusuloi, agricultor,

1975 – Gheorghe Ianeş, paroh,

1980 – Petru Bolianţu-Vladu,

2001 – Viorel Balnojan, agricultor.

 

BIBLIOTECA PAROHIALĂ

Un mare iubitor al cuvântului scris a fost protopopul Trifon Miclea. Primind spre păstorire parohia Satu-Nou în 1894, el a pus temeliile Bibliotecii parohiale. La început a existat un fond modest de cărţi – de 300 de volume cu conţinut moral şi religios. Cu timpul, fondul de cărţi a crescut, iar sub protopopul Ioan Murgu s-au procurat şi s-au primit multe titluri noi. În anii 1927-1928, s-au primit de la Biblioteca „Bibescu” din Turnu Severin 420 de volume.

La şedinţa Comitetului parohial din 2 aprilie 1923 au fost aleşi doi bibliotecari în persoana domnilor Pavel Gaşpar şi Nicolae Fiştea, care au avut datoria să ofere cărţi cititorilor şi din Biblioteca Asociaţiunii „ASTRA” (azi desfiinţată). După câţiva ani, a fost ales bibliotecar Eutimie Bogdan-Găicea, care a îndeplinit această funcţie până în momentul încetării activităţii acestei biblioteci, la sfârşitul anului 1944.

Interesul „bobocilor” pentru cuvântul scris s-a manifestat atât în rândul intelectualilor, cât şi în rândul ţăranilor. Astfel, în anul 1908, Sever Bocu, redactor la ziarul „Tribuna”, scrie că „Tribuna” din Arad are 100 de abonaţi la Satu-Nou, ei fiind în majoritate ţărani.

 

ŞCOALĂ ÎN CADRUL BISERICII

Mai toate şcolile din Ungaria, până în anul 1868, şi mai ales cele din cadrul Confiniului militar, au fost şcoli pe lângă biserici, iar după acest an Dieta maghiară a admis existenţa şcolilor neconfesionale sau comunale.

Prin noţiunea de „şcoli proprii confesionale sub jurisdicţia statului” se subînţeleg fostele şcoli naţionale ce au existat în fostul Confiniu militar şi mai ales în timpul desfiinţării acestuia (1872). Trebuie amintit faptul că şcolile elementare din acest Confiniu au fost înfiinţate de comunităţile bisericeşti şi au fost susţinute material de credincioşii parohiilor noastre, din „tasul purtat în Biserică în Dumineci şi sărbători”. Conform „Decretului instrucţiunii consistoriale” din Caransebeş, din data de 13 decembrie 1874, şcoala română din Satu-Nou îşi va păstra caracterul confesional sub auspiciile Bisericii din loc.

 

 

 

 

V.7879Regimentul Germano-Bănăţean de graniţă nr.12

                                                                                                                                                                                                                        Pro 1869

 

 

Pentru:Ilustritatea Voastră D.gr.or.român Domnului protopop Dimtrievici

 

Din ordinul comandantului celei de a 23-a trupă de graniţă a Comandei Diviziei Militare din Petrovaradin din 6 martie nr.6145.

Va înputrernicit să organizaţi predarea religiei în şcoală şi în Biserica gr. ortodoxă, spre funcţionarea orarului.

Am primit înştinţare în două traduceri în limba germană şi limba germana veche.

Spre informare documentată

 

Panciova , 14 octombrie 1869

 

Comitetul parohial greco-ortodox român din Satu-Nou îl înştiinţează pe protoprezbiterul Simeon Dimitrievici din Panciova despre următoarele:

„În 30 martiu a.c. precum arată alegata de sub % s-au declarat în sinodul parohial şcoalele Române din S.Nou de confesionale, iar în 6 april a.c. şi-au ţinut comitetul parohial, luându-se şcoalele sub jurisdicţia bisericească, compunându-se inventariu şi protocolul despre toate obiectele ţinetoare de şcoalele române din loc, precum arată alegata sub %.

Deci, urmând întru toate „demandaţiunilor” circulariului Ven. Consistoriu Decezan din 13 decembrie nr. 343 scolastic şi aşternând toate actele referitoare pe această chestiune, rugăm pentru înaintare la locul competent spre decidere ulterioară.

Satul Nou, în 7 april 1875,                      Pavel Militariu, Paroh şi Preşedinte, Ioan Rusovan,

                              Învăţător şi Notariu”

În actul „Descrierea poporului” ortodox român din Satu-Nou, din 31 decembrie 1874, se relatează că în localitate sunt „trei şcoale, toate sub un etaju şi bătute de pământ, şcoala este înpărţită în trei clase şi anume două de prunci şi una de fete”.

Învăţătorul clasei a III-a a fost Iosif Manciu, învăţătorul clasei a II-a Ştefan Albu, iar învăţătorul clasei I de fete Ioan Rusovan.

În ceea ce priveşte situaţia şcolară, prezentată în Protocolul din 6 aprilie 1875, se poate constata că fondul şcolar consta dintr-un „lanţ de pământ arendat şi dintr-un capital de 4 florini bani gata”. Salariul învăţătorului de la clasa I „de prunci” a fost de 408 de florini bani gata (bani gheaţă), plus cortelul (locuinţa) şi patru stânjeni de lemne, iar ceilalţi învăţători, care au avut aceleaşi competenţe, au primit un salariu anual de 400 de florini. „Numărul pruncilor îndatoraţi a merge la şcoală este de 413, a fetelor 412, iar a celor ce într-adevăr cercetează şcoala este de 93, al pruncilor, iar al fetelor 25”.

În urma noii legi şcolare prin care şcolile din fostul Confiniu militar trebuiau să fie puse sub jurisdicţie politică, s-au ţinut mai multe şedinţe ale Comitetului şi Sinodului parohial. Desprindem următoarele atitudini:

„ Considerând că statutul şcolar din anul 1877 referitor la şcoalele din fostul Confiniu militar pune aceste şcoli într-o stare cu totul excepţională aşa zicând; Considerând că această lege nu îndatoreşte pe învăţătorii acelor şcoli a presta cantoratul la funcţiuni bisericeşti; Considerând că art. 25 al instrucţiunii în şcoala poporală din acelaşi statut desemnează ca comunele bisericeşti au a îngriji instrucţiunea religiei şi moralei în aceste şcoli; Considerând mai departe că înaltul Ministeriu, în a cărui competinţă este lăsată denumirea învăţătorului la posturile vacante, denumeşte indivizi de confesiune nouă străină; Considerând în fine că din partea autorităţilor noastre superioare bisericeşti s-au luat dispoziţii faţă de propunerea religiei, carii stau în contrazicere cu legile noastre în vigoare din aceste părţi, îndatorând pe învăţătoriu a propune religia – din această stare de lucruri, apoi cele imense urmânde şi cu deosebire.

Că învăţătorii acestor şcoli în mai multe comuni toţi deja neagă a preda serviciul de cantori bisericeşti, ba nu numai că dânşii nici mai cercetează Sf. Biserică ci şi pe pruncii şcolari nu-i îndatorează a cerceta biserica, necum să-i conducă dânşii.

Că propunerea religiei este neglijată cu totul în şcoalele din aceste părţi – că tineretul nostru prin urmare se lipseşte de cea mai principală condiţiune culturală creşterea religioasă-morală şi că prin urmare avem a ne aştepta la o generaţie lipsită de tot sensul de umanitate. Din aceste considerente sinodul să înainteze aceasta Venerabilului Consistoriu Decezan să facă tot posibilul pentru sanarea acestor rele...”

Opt April 1883. din şedinţa sinodală

La şedinţa din 19 mai 1901 a fost ales şi numit învăţător la şcoala confesională din loc învăţătorul Nicolae Miuţă, de naştere din localitatea Voivodinţ. Din păcate, această şcoală a fost interzisă de autorităţile maghiare după o activitate de numai un an de zile.

Învăţătorul Miuţă a relatat, între altele, protopopului Trifon Miclea că în ziua de 2 septembrie 1901 au început cursurile la şcoala confesională din Satu-Nou şi că până la această dată s-au înscris 80 de şcolari de „toate zilele” şi 31 de adulţi, menţionând că până la 8 septembrie, când urma să înceapă anul şcolar, mai este timp pentru înscriere. În continuare, învăţătorul precizează că şcolarii de 6-12 ani s-au prezentat la înscriere, însă nu „a aflat de bine să-i primească”, ceea ce denotă faptul că numărul elevilor era mare şi nu puteau fi înscrişi toţi pentru a frecventa cursurile.

 

SLUJITORI AI ALTARULUI

Întreaga viaţă spirituală s-a concentrat, decenii în şir, în Biserica din Satu-Nou, unde preoţii noştri, prin slujbele lor smerite, slujeau poporului şi călăuzeau desfăşurarea formelor de viaţă spirituală. Servindu-ne de puţinele documente de care dispunem, încercăm să-i amintim pe acei preoţi care au servit sfântul altar în Biserica din Satu-Nou, de la întemeierea satului până la despărţirea ierarhică şi până în zilele noastre.

Conform monografiei „Satu-Nou în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XX-lea”, scrisă de Sreta Pećinjački, în localitatea Satu-Nou, în anul 1767, au servit altarul trei preoţi, şi anume: Şerban Popovici, Radu Popovici şi Iania Trandafilovici, ceea ce denotă faptul că familia de preoţi Popovici a fost prezentă în localitate încă de la formarea ei.

Într-o scrisoare trimisă, în 10 iunie 1878, P.S.S. Episcopului diecezan din Caransebeş şi Venerabilului Consistoriu de către preotul Iosif Popovici, se precizează între altele că: „ la început când s-a aşezat Satul Nou cu locuinţa: strămoşul meu carele a venit dela Ardeal din locul Sălişte (că acola s-a născut) ca preot santit a adus cărţile bisericeşti în limba română la Satul Nou unde a şi rămas ca preot şi-a făcut serviciul divin în limba română de când s-a făcut Satul Nou mai nainte de despărţirea ierarhică”

 

Din 1773, după plecarea preotului Trandafilovici pe lângă cei amintiţi sunt înregistraţi preoţii Lazar Knežević şi B.Popovici, iar la anul 1797 sunt amintiţi preoţii Zivan Jovanovici şi Petru Mihajlović, care au servit o perioadă scurtă. De la 1801 se amintesc slujitori ai altarului Živan Jovanović-junior, Sava Popovici, sub care care s-a zidit actuala Biserică (1805), Procopie-Proka Mihajlović, diacon administrator (1778-1842). În continuare, în analele bisericeşti, este amintit Atanasie Popovici născut la anul 1796, apoi Petru Popovici (?), fiul său, Simeon Popovici, născut la 1804 şi încetat din viaţă în anul 1874, Đorđe Đuričin (1805-1865) şi Atanasije Jovanović (?), la 14 august 1833 este amintit capelanul Petru Dimitrievici. Nistor Lazarov, preot (1820-1847).

 

Preoţii care urmează au slujit altarul din Satu-Nou după despărţirea ierarhică:

 

Iosif Popovici

        IOSIF POPOVICI, (popa Ioţa) fiul lui Simeon Popovici născut la Satu- Nou la anul 1830, a absolvit şcoala Gimnazială Superioară la Vârşeţ. A fost hirotonit întru preot de Episcopul Samuil Maširević din Timişoara în 8 aprilie 1857. A posedat „Gramata arhierească” de la Ioan Popasu, Episcopul Caransebeşului. Din  septembrie 1863 a devenit preot la cea de a doua parohie din sat, iar din 19 mai 1877 catihet la şcoală. S-a căsătorit cu Sofia Ivaşcu (Ivacicovici) din Deliblata, cunoscută familie de preoţi din rândurile căreia, în anul 1874, Epicopul Procopie Ivacicovici a devenit Patriarh la Karlovac. Împreună cu preotul Pavel Militariu, în anul 1873, au „exoperat”(primit) de la comuna politică pentru biserică 165 de jugăre de pământ. A cunoscut perfect limbile maghiară, germană, sârbă şi română.  Pentru deosebitele sale merite a fost distins cu „brâu roşu” în 12 decembrie 1877 de către Episcopul Ioan Popasu. A încetat din viaţă la Satu-Nou la 23 august 1908, stil  vechi. Fiul său, Timotei (născut în 1861), a fost preot la Deliblata, unde a încetat din viaţă în anul 1910, dar a fost înmormântat în cimitirul dinspre răsărit din Satu-Nou.

PAVEL MILITARIU

 

        PAVEL MILITARIU, născut la Petrovasâla, a frecventat Şcoala Superioară Clericală din Vârşeţ. Între anii 1851 şi 1853 a fost preot şi învăţător la Petrovasâla, iar din 1868 şi până la încetarea sa din viaţă (5 iulie 1887) a slujit altarul ca preot la Satu-Nou. Împreună cu Iosif Popovici au fost preoţi în timpul despărţirii ierarhice. Pentru deosebitele sale merite a fost decorat cu „brâu roşu” în 27 martie 1873 de Episcopul I. Popasu din Caransebeş.

Familia preotului Pavel Militariu a dat un număr mare de intelectuali, cel mai cunoscut membru al ei fiind Triva Militariu, născut la Satu-Nou, care a fost om politic, scriitor, om de ştiinţă. El a trăit la Novi Sad şi a publicat un număr mare de cărţi ştiinţifice în limba sârbă.

 

      TRIFON MILITARIU, fiul preotului Pavel Militariu, s-a născut la Petrovasâla în anul 1850. A terminat Şcoala Reală din Panciova, Şcoala Superioară de Teologie din Caransebeş, fiind hirotonit întru capelan, iar apoi şi preot, de către Episcopul Ioan Popasu în 18 mai 1875. A cunoscut limbile română, sârbă şi germană. A încetat din viaţă relativ tânăr, la 13 mai 1894.

 

TRIFON MICLEA

 

        TRIFON MICLEA s-a născut la 23 august 1855, din părinţi ţărani, în comuna Maidan, Cercul Oraviţa, Comitatul Caraş-Severin. După absolvirea „şcolii poporale” în Maidan şi Oraviţa Montană, a terminat Gimnaziul din Timişoara cu „testimoniu de maturitate”, continuând la Facultatea Juridică din Budapesta, apoi la Şcoala Militară, tot din Budapesta, devenind ofiţer-locotenent de rezervă. După aceea a fost numit „vicenotar comitatens” în Lugoj, unde a servit şase ani. Au urmat apoi studiile de teologie (1884-1886) la Caransebeş, unde şi-a luat examenul preoţesc, fiind hirotonit diacon, apoi prezbiter, iar la 29 noiembrie 1886 a fost ales protoprezbiter  greco-ortodox român al Panciovei, cu sediul la Uzdin. Prin „decisul Consistorial subscris de P.S.S. Episcopul Nicolae Popea”, s-a mutat scaunul protoprezbiteral la Satu-Nou  şi Trifon Miclea a fost instalat drept preot al Satului Nou, în anul 1894, la sărbătoarea Sf. Arhangheli, iar din 20 noiembrie 1916 a devenit şi administrator al Bisericii Ortodoxe Române din Panciova. În decursul activităţii sale preoţeşti a înfiinţat Parohia Ortodoxă Română din Panciova (în 1899), iar apoi şi pe cea din Iabuca. La Satu-Nou, împreună cu intelectualitatea din loc, a înfiinţat Banca „Sentinela” (1895), fiind primul ei director timp de câţiva ani. La Satu-Nou a înfiinţat şi Agentura (Filiala „ASTRA”) Asociaţiunii pentru Literatura şi Cultura Poporului Român, a fondat „Fundaţiunea Prot. Miclea” pentru ajutorarea studenţilor la şcoli teologice, apoi a înfiinţat biblioteca parohială şi a fost membru în Consiliul Eparhial din Caransebeş. A avut o viaţă de preot pusă întru totul în slujba poporului său. Prot. Miclea s-a stins din viaţă la 26 august 1921 la Panciova. După moartea sa, postul vacant al Tractului Panciovei a fost ocupat de protopopul Traian Oprea din Vârşeţ, până la venirea protopopului Ioan Murgu, în anul 1924.

 

       MARTIN PINCU, de origine din Nicolinţ, a fost instalat preot, în anul 1907, la cea de a II-a parohie din sat, pe care a servit-o până la 21 martie 1913.

 

       ANTONIU BALEA din comuna Moldova Nouă a fost hirotonit preot-administrator parohial, pe seama Bisericii din Satu-Nou, la 21 noiembrie 1912, de către Episcopul diecezan Dr. Elie Miron Cristea din Caransebeş. Această funcţie a îndeplinit-o până în anul 1917. De altfel, Antoniu Balea a avut următoarea pregătire şcolară: opt clase gimnaziale, examenul de maturitate, teologia absolvită la Caransebeş, iar timp de doi ani a servit ca rector catihet la Gimnaziul din Beiuş.

 

           TRIFU COCORA – capelan, a servit din 1905 şi până în 1907 (Nu posedăm alte date !)

 

         CORNELIU MIRCEA, preot la Satu-Nou din decembrie 1907, s-a distins prin iubirea sa de neam şi legea străbună, iar sub preşedinţia sa corului vocal i-au fost aprobate statutele de către autorităţile maghiare în anul 1911. A încetat din viaţă în 17 iunie 1924 la Răcăjdia, unde a păstorit.

 

        SERAFIM BERARIU (1886-1921) s-a născut în satul Vulcez din apropierea oraşului Deva, ca fiu al preotului Dimitrie Berariu. A absolvit Liceul din Deva în 1905, iar teologia la Sibiu în anul 1908. Primul an de preoţie l-a făcut la Satu-Nou, din 25 aprilie 1909. După aceea s-a înapoiat în satul său natal.

 

MIHUŢ JIGOREA

              MIHUŢ JIGOREA- catihet, de naştere din Sân-Mihai (Locve), la Satu-Nou a servit din 14 noiembrie 1912 şi până în 27 mai 1923. Ca diacon catihet a servit până în 24 septembrie 1919, când a fost hirotonit preot de către Episcopul Miron Cristea. Ca preot şi catihet şi-a îndeplinit în mod conştiincios datoria, fiind stimat şi apreciat de parohienii săi, având un suflet bun şi o inimă mare. A participat la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918. În Sf. Biserică din Satu-Nou s-a păstrat până în zilele noastre o Sf. Evanghelie dăruită întru pomenirea fiului său, Mugurel. A emigrat în România, unde a păstorit în oraşul Lugoj.

IOAN MURGU

              IOAN MURGU este fiul preotului Petru Murgu şi nepot al preotului Avram Murgu. S-a născut în Petrovasâla, la 6 decembrie 1867. Şcoala primară a terminat-o în Alibunar, iar din anul 1878 a frecventat cursurile Liceului din Becicherecul Mare (Zrenianin). După absolvirea clasei a V-a s-a înscris la Liceul din Biserica Albă, unde şi-a luat bacalaureatul la 19 iunie 1886. După aceea a urmat Seminarul Teologic din Caransebeş. În 20 decembrie 1890 şi-a luat „examenul de cualificaţiune”, iar apoi a continuat Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde a fost apreciat de profesorii săi. Deja în 4 martie 1892 şi-a luat „Absolutoriul Teologic”, iar prin „Decisul” din 27 iunie 1892 al Ministerului Cultelor din Viena a obţinut dreptul la susţinerea doctoratului în teologie, dar, din motive necunoscute, nu l-a luat. În anul 1894 este hirotonit preot de către Episcopul Nicolae Popea şi a păstorit în parohia Sasca Montană, evidenţiindu-se prin multe realizări de interes obştesc şi bisericesc. A fost distins cu „brâu roşu” în 5 iunie, iar în 28 iunie 1924 a fost ales, de către Episcopul diecezan Traian Bădescu, drept protopop al Panciovei, stabilindu-se la Satu-Nou. A condus cu mult zel şi abnegaţie treburile bisericeşti, a îmbogăţit biblioteca parohială şi a colaborat la „Foaia Diecezană” din Caransebeş şi la „Graiul Românesc” şi „Nădejdea” din Banatul iugoslav. A fost membru al deputaţiei Diecezei Caransebeşului la Congresul mitropolitan din Sibiu şi membru al Sinodului Eparhial din Caransebeş. La 1 iulie 1939 s-a pensionat, iar după puţin timp s-a stabilit în România.

 

        ILIE BOJIN (născut la Seleuş, în 1862; decedat la Dobriţa, în 1928) a fost administrator protoprezbiteral din 24 august 1923 şi până la venirea protopopului Ioan Murgu.

 

VICTOR POPOVICI

        VICTOR POPOVICI este fiul preotului Timotei, originar din Satu-Nou, care a păstorit în Deliblata, şi nepotul preotului Iosif Popovici, născut la Cuvin, în 17 august 1890. A terminat Liceul la Beiuş, teologia la Caransebeş, fiind hirotonit întru preot de către Episcopul Miron Cristea la 6 iulie 1912 pentru parohia Deliblata, pe care a păstorit-o până în anul 1923, când a fost ales paroh al Satului Nou. Devenind preot, el şi-a dovedit calităţile de persoană onestă, de om cumpătat şi dotat cu înţelepciune, având şi talent organizatoric deosebit. În urma plecării la Braşov a directorului Băncii „Sentinela”, Petru Stoica (1923), este ales director al acesteia, îndeplinindu-şi această funcţie în mod conştiincios timp de 19 ani, până la încetarea forţată a activităţii băncii în anul 1946. A fost participant la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Având o inimă nobilă, i-a ajutat în orice moment pe sătenii săi, iar datorită faptelor sale va rămâne neuitat mult timp. Cu autoritatea sa i-a protejat pe ţiganii (rromi) din sat şi a împiedicat deportarea lor de către autorităţile germane în timpul celui de-al doilea război mondial. În anul 1939, după pensionarea protopopului Ioan Murgu, i s-a încredinţat scaunul  protoprezbiteral al Panciovei, pe care l-a servit cu mare merite până la sfârşitul vieţii sale, în anul 1957. A fost înmormântat în cimitirul din Satu-Nou, în mormântul familiei preoţeşti Popovici.

TIMOTEI POPOVICI

       TIMOTEI POPOVICI, născut la Deliblata, în 9 octombrie 1913, a fost un urmaş demn al familiei Popovici, el fiind cel de-al 16-lea preot din această familie. Primele clase primare le-a frecventat la Deliblata, apoi a învăţat la şcoala din Satu-Nou. Liceul l-a continuat la Petrovgrad (azi Zrenianin), terminându-l cu succes. Potrivit tradiţiei familiei sale, a continuat la Arad studiile teologice, după care a fost hirotonit de către Episcopul Dr. Vasile Lăzărescu din Caransebeş, la data de 11 octombrie 1937, ocupând postul de capelan la Satu-Nou, iar după câţiva ani postul de paroh. Preotul Timotei Popovici a fost o fire modestă şi smerită. L-a pasionat foarte mult tehnica radio, astfel că a fost unul dintre cei mai buni radioamatori din Iugoslavia veche. A fost totodată un om cu largi orizonturi, cunoscând câteva limbi de circulaţie mondială. A fost îndrăgostit şi de cuvântul scris şi a lăsat în urma sa câteva creaţii poetice. În ciuda calităţilor sale de om şi de preot cu har, a fost nevoit să părăsească satul şi să emigreze în Statele Unite ale Americii în anul 1965, păstorind în oraşul Warren-Ohio la o biserică românească. A încetat din viaţă la Florida, în anul 2000, şi a fost înmormântat în cimitirul din Doloave, iar după aceea osemintele sale pământeşti au fost înhumate în cimitirul din Panciova.

      PREOŢI ADMINISTRATORI. Începănd cu 4 iulie 1965, Biserica Ortodoxă Română din Satu-Nou a fost administrată temporar de protopopul Aurel Uroş din Cuvin, de protopopul Adam Măran din Alibunar şi de preotul Valeriu F. Perin din Petrovasâla, care au oficiat slujbe religioase până în anul 1967.

IOAN JUMANCĂ

 

         IOAN JUMANCĂ s-a născut în anul 1910 la Srediştea Mică (Pârneaura). Teologia a terminat-o la Caransebeş. A fost hirotonit întru preot pentru comuna Coştei din Banatul voivodinean, unde a servit până în anul 1967, când a primit spre administrare parohia Satu-Nou, unde a servit până la sfârşitul anului 1974. Cât a păstorit Biserica din Satu-Nou, el şi-a îndeplinit cu conştiinciozitate misiunea sa de  preot. La 24 noiembrie 1968 a fost decorat cu „brâu roşu”, de către protopopul Panciovei, Aurel Uroş, pentru meritele sale la zidirea Bisericii din Coştei, în anul 1940.

 

PROT. GHEORGHE IANEŞ

 

       PROT. GHEORGHE IANEŞ s-a născut la Sălciţa (comuna Vârşeţ), în 28 noiembrie 1949, într-o familie de ţărani, ca şi cel de-al doilea fiu la părinţilor săi, Gheorghe şi Vioara Ianeş (născută Sava). Şcoala elementară obligatorie de patru ani a frecventat-o în satul natal, iar pentru că a avut dragoste şi voinţă de carte, părinţii l-au încris la Şcoala cu opt ani „Coriolan Doban” din Coştei, pe care a absolvit-o cu succes eminent în anul 1964. În toamna aceluiaşi an, Dumnezeu a rânduit ca, prin recomandarea protopopului de Vârşeţ, Cuzman Lăpădat, să se înscrie la Seminarul teologic ortodox sârb din Sremski Karlovci, pe care l-a absolvit, de asemenea cu succes eminent, în vara anului 1969. În toamna aceluiaşi an s-a înscris la Institutul Teologic Universitar din Sibiu. După patru ani de studii, doi la Sibiu şi doi la Bucureşti, în anul 1973 şi-a luat cu succes foarte bun (media 9) licenţa în teologie. Întorcându-se de la studii în Iugoslavia, şi-a făcut serviciul militar, după care, în anul 1974, s-a preoţit, având ca primă parohie Satul Nou, unde activează ca paroh şi în prezent. Pentru activitatea sa de păstor sufletesc şi vestitor al Evangheliei, în anul 1982 a primit distincţia de sachelar (brâu albastru). În anul 1983, în urma pensionării protopopului Iuliu Zgârgea, părintele Gheorghe Ianeş a fost ales şi numit administrator protoprezbiteral al Protopopiatului de Panciova. În anul 1987 este ales conducător titular al Protopopiatului de Panciova şi hirotnit în distincţia de iconom (cu brâu roşu) de Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nicolae al Banatului. Cu ocazia vizitei Prea Fericitului Patriarh Teoctist al României Patriarhiei Ortodoxe Sârbe din Belgrad, pe data de 17 iunie 1995, a fost hirotnit în treapta de stavrofor (purtarea de cruce patriarhală). Pe lângă păstorirea parohiei Satu-Nou, Pr.protopop Gheorghe Ianeş administrează şi parohia Omoliţa din anul 1983 şi până astăzi. Pe lângă activitatea duhovnicească şi păstorească, Pr. Prot. Gheorghe Ianeş este şi membru al Consiliului Eparhial, îndeplinind funcţia de consilier economic.


 

 

ACTIVITATEA CORALĂ

 

Corurile săteşti au fost formate din dragostea bănăţeanului pentru cântec, în vremuri de asuprire sufletească în Imperiul Habsburgic. Corurile au menţinut valorile esenţiale ale folclorului românesc, ale cântecului şi spiritualităţii bisericeşti şi ale culturii în general. Sprijinite de Biserică şi activând în cadrul acestei instituţii, corurile şi-au îndreptat activitatea în primul rând spre păstrarea credinţei strămoşeşti, a identităţii naţionale şi spre ridicarea nivelului artistic al poporului. Prin intermediul Bisericii, minorităţile din fostul imperiu şi-au format şcoli confesionale în cadrul cărora se învăţau limba şi cultura lor.

În cadrul acestor şcoli confesionale învăţătorii erau obligaţi să înveţe pe elevi scrisul, cititul şi catehismul, dar mai ales cântarea bisericească. Aceste coruri au fost locul unde a răsărit lumina dorinţei de libertate culturală, naţională şi religioasă. În aceste condiţii, cultura muzicală a început să se dezvolte tot mai mult în Banat, dar mai ales în Lugoj, unde a activat de mai mulţi ani o corală bisericească, apoi şi în mediile rurale. Prin activităţile lor, corurile din Banat au contribuit la educaţia muzicală a poporului, la formarea conştiinţei sociale, păstrând caracterul autentic al tradiţiei folclorice şi artistice a bănăţeanului. Reflectând cultura poporului, corurile săteşti, formate în general de ţărani şi fiind în majoritate dirijate şi instruite de ţărani, s-au ridicat pe cele mai înalte trepte ale măestriei muzicale.

Multă vreme, însă, românii de aici, străvechi purtători ai cântecului şi jocului popular, prin care îşi confirmau continuitatea şi specificul vieţii lor spirituale, nu au reuşit să-şi înjghebeze societăţi din cauza piedicilor autorităţilor austro-ungare, astfel că acele societăţi care activau „clandestin”, nu puteau să obţină aprobarea Statutelor şi nu puteau să desfăşoare o activitate liberă şi planificată. Şi totuşi, românii nu cedau.

În anul 1869, la Coştei s-au pus bazele primului cor ţărănesc din actualul Banat iugoslav. În anul următor s-a înfiinţat un cor bisericesc la Ianchaid, iar în anul 1871 şi corurile bisericeşti din Satu-Nou, Marcovăţ, Grebenaţ şi Biserica Albă. La început, ele activau în cadrul bisericilor şi desfăşurau o amplă activitate culturală, prezentând, cu prilejul sărbătorilor satului, şi unele serbări cu cântece religioase şi laice. Scopul lor a fost ca prin aceste participări la serviciile divine şi la programele culturale ale satului să contribuie la ridicarea şi întărirea credinţei şi a conştiinţei naţionale a creştinilor români.

 

IMNUL CORULUI

Cu iubirea de cântec purtată pe buze

Şi-n inimi păstrată cu dor,

Plugarii, cântând doine din frunze,

Înfiinţat-au la Satu-Nou cor.

 

La cor, să cânte împreună,

Silinţa şi truda şi-au dat,

Să aducă cântării cunună,

Aici, la noi, în Banat.

 

Lăsatu-ţi-ai, plugarule, coasa din mână

Şi plugul în negrul ogor,

Cântat-ai din suflet balada bătrână,

Venit-ai seară de seară la cor.

 

Durerea din suflet să-ţi cânţi,

Să-ţi cânţi necazul şi dorul.

Păstrat-ai doina din vale şi munţi,

Cea limpede ca şi izvorul.

 

Cântat-ai şi imnuri sfinte,

Ce s-au ridicat până la nori,

Mărit-ai credinţa străbună

În zile mari de sărbători.

 

Răsune-n zarea albastră,

Cântecul nostru neîncetat

Şi-n lanuri şi holde să crească,

La noi, în mândrul Banat.

 

Dormiţi-vă somnul sub glie,

Voi, strămoşi, care l-aţi înfiinţat,

Iar corul de-a pururi să fie,

Să cânte aici, în Banat.

 

Ilie BABA

 

 

CORUL BĂRBĂTESC AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Satu-Nou, localitate bănăţeană de pustă, cu oameni harnici, înzestraţi cu iubire pentru cultura muzicală, având totdeauna cântăreţi de calitate, nu a putut să neglijeze necesitatea de a-şi forma o societate corală care să unească toate forţele (talentele) muzicale. De aceea, la Satu-Nou, urmând exemplul altor sate din Banat care deja aveau înfiinţate coruri (cum erau, de exemplu,  corurile din Chizătău, înfiinţat în 1840, din Mercina, înfiinţat în 1865, şi altele), la îndemnul învăţătorilor, care pe vremea aceea au purtat pecetea culturii, s-a ajuns la iniţierea formării corului. Pe drept cuvânt, putem să afirmăm că localitatea Satu-Nou se poate număra printre primele sate din Banat care au înfiinţat coruri ai căror membri au fost din rândurile ţăranilor şi meseriaşilor. Toate laudele pentru aceasta revin propagatorilor muzicali, respectiv acelora care îi îndemnau pe ţărani să se încadreze într-o societate, unde puteau să dobândească o cultură generală şi muzicală şi un respect cuvenit. Datorită muncii depuse de aceşti iniţiatori (dascăli), şi la Satu-Nou s-a aprins făclia culturii muzicale. Corul, pe lângă faptul că a desfăşurat activitate muzicală, a fost şi propagator al culturii, organizând, an de an, concerte şi programe culturale, la sărbători şi în alte împrejurări.

Generaţii întregi au fost membri în această societate, fiecare contribuind în măsura putinţelor sale la progresarea ei. Pentru ca negura vremurilor să nu se lase peste anii trecuţi în amintire, e de dorit să-i amintim, şi astfel să-i respectăm, pe toţi aceia care au iniţiat, au sprijinit sau au activat în cor.

Prima încercare de a forma o societate corală la Satu-Nou datează din iarna anului 1871. Învăţătorul Petru Mioşcu este primul care pune bazele corului vocal, selectând forţe (cadre) muzicale din rândurile ţăranilor şi meseriaşilor. La început, corul a funcţionat doar pe două voci. Despre personalitatea acestui dirijor se ştie doar că a fost de naştere din Petrovasâla şi că a fost, timp de cinci ani, învăţător la Satu-Nou. Nu ştim ce calitate avea corul, dar totuşi trebuie apreciată truda de pionierat a acestuia, trudă care pe parcurs s-a încununat cu succes. Trebuie menţionat faptul că pe acele timpuri învăţătorii nu erau chiar atât de pregătiţi pentru instruirea corului, astfel că unele sate erau nevoite să aducă instructori din Chizătău şi din alte localităţi. Localitatea Satu-Nou s-a bucurat de acest privilegiu, având învăţători capabili să instruiască un cor. Sub bagheta dirijorală a acestui învăţător, corul a activat timp de cinci ani. În acest interval s-au dat şi câteva concerte.

 

Înv. Ioan Gaşpar

        În anul 1876, după despărţirea ierarhică a bisericilor surori, s-a organizat un cor mai bun, datorită învăţătorului Ştefan Albu. După o perioadă de cinci ani, din motive necunoscute, şi acest cor îşi încetează activitatea. Învăţătorul Petru Stoica şi notarul Lazăr Roşculeţ convocă, în anul 1882, o adunare pentru organizarea unui cor de diletanţi, sub conducerea învăţătorului Augustin Bontilovici. Este de-a dreptul o curiozitate că şi acest cor a funcţionat tot o perioadă de cinci ani. În 1892, învăţătorii Petru Stoica, Ioan Gaşpăr, Alexandru Brădean şi Pavel Rudnean şi doctorul Alexandru Papp au înfiinţat un cor, care a activat sub conducerea învăţătorului Ioan Gaşpăr.  Sub bagheta acestui dirijor, corul a ajuns la apogeu, numărându-se printre cele mai bune coruri din Banat. Acest învăţător are merite deosebite, căci a reuşit să formeze, prin sârguinţa şi sacrificiul său, un cor care va activa în viitor cu mici întreruperi. Învăţătorul Ioan Gaşpăr s-a născut în anul 1865 la Satu-Nou  şi avut dragoste foarte mare pentru satul natal şi oamenii lui, astfel că a contribuit din plin la ridicarea localităţii la un nivel muzical şi cultural cât mai înalt.

 

Statutele corului nu au fost aprobate de Guvernul maghiar, iar în consecinţă i-a fost interzis administrativ să cânte în Biserică. Cu toate aceste interdicţii ale autorităţilor maghiare şovine,  corul totuşi îşi continuă activitatea, căci în anul 1899, cu prilejul sfinţirii capelei din Dobriţa, la sărbătoarea  Sf. Apostoli Petru şi Pavel, răspunsurile liturghice au fost date de corul de plugari din Satu-Nou, condus de învăţătorul Ioan Gaşpăr. Pe lângă acest cor, au mai participat şi corul de copii din Seleuş, dirijat de învăţătorul Ilie Bojin, şi corul studenţilor din Alibunar, condus de teologul absolut Corneliu Popovici. La această manifestare religioasă, corul nostru s-a deplasat la Dobriţa cu trăsurile.

 

Înv. Alexandru Andrei

Învăţătorul Alexandru Andrei, angajându-se la şcoala din Satu-Nou (1900), a înfiinţat un alt cor – numai de ţărani. Şi acest cor, însă, a avut soarta celui precedent, din cauza neaprobării de către autorităţi a Statutelor.

Odată cu înfiinţarea Şcolii confesionale la Satu-Nou, în anul 1901, s-a ajuns la unirea corului cel vechi cu corul cel nou, dirijor fiind numit învăţătorul Nicolae Miuţă de la Şcoala confesională. După închiderea Şcolii confesionale, în anul 1902, învăţătorul Alexandru Andrei devine din nou dirijor al corului.

 

      Foia Diecezană”, în nr. 4, informează cititorii că la Boboteaza din anul 1902 românii din Panciova au ascultat pentru prima dată Liturghia în limba română, săvârşită de zelosul preot Iancu Cerbu. Răspunsurile liturghice au fost date de corul din Satu-Nou, condus de învăţătorul Alexandru Andrei.

Jubileul corului Bis. Ortodoxe Sârbe (1906)-corul B.O.R. este sus, la dreapta

Cu ocazia aniversării a 40 de ani de activitate întensă a corului Bisericii Sârbe din localitate, pe data de 25 iunie 1906, la serbarea prilejuită cu această ocazie a participat şi corul Bisericii Române, sub denumirea de „Socetate română”.

În anul 1909, preşedinte al corului a fost ales capelanul Cornel Mircea, care, prin intervenţia notarului comunal Kiss Karoli, a reuşit, în fine, ca Statutele să primească aprobare din partea Guvernului maghiar, în anul 1911. După aceea a fost ales preşedinte

Petru Negru, casier la banca „Sentinela”. Câştigându-şi renume de cor calitativ şi de prestigiu, corala a fost solicitată la Vârşeţ, unde aviatorul român Aurel Vlaicu a făcut exerciţii cu aeroplanul său. Mare a fost bucuria coriştilor de cinstea acordată de a cânta în faţa inginerului Aurel Vlaicu. Corul din Satu-Nou a interpretat, sub bagheta (dirigenţia) învăţătorului Ioan Gaşpăr, două piese corale: „Asară fu lună plină” şi „Cântecul marinarilor”. Cu această ocazie s-a editat un ecuson al corului. După aceea, corul a fost condus din nou de învăţătorul Alexandru Andrei. Acest învăţător iubit şi respectat de săteni, s-a distins prin talentul său de instructor şi dirijor de coruri.

La sfinţirea Biseericii Ortodoxe Române din Vârşeţ, oficiată în ziua de 23 mai 1913 (calendarul vechi), pe lângă vestitul cor din Lugoj, condus de compozitorul Ioan Vidu, au participat şi alte zece coruri bărbăteşti şi mixte din localităţile bănăţene Cacova, Vlaicovăţ, Mercina, Ilidia, Marcovăţ, Biserica Albă, Vrani, Vărădia, Coştei şi corul din Satu-Nou, condus de Alexandru Andrei. Toate aceste coruri au concertat în după-amiaza aceleeaşi zile în grădina publică a oraşului Vârşeţ.

După ce a obţinut aprobarea Statutelor de către Guvernul maghiar, corul a putut să-şi desfăşoare liber activitatea sa în Biserică şi pe plan cultural, devenind o societate susţinută de membrii activi, de membrii fondatori şi de membrii ajutători. Cel mai mare sprijin l-au acordat intelectualii români din sat, în frunte cu învăţătorul Petru Stoica, care a fost, ani în şir, preşedinte al corului, el îndemnând pe săteni să susţină material şi moral corala satului. În acest sens, se înaintează Sinodului parohial o scrisoare cu următorul conţinut:

„Onorat Sinod parohial Greco-Ortodox Român din Satu-Nou,Corul vocal bisericesc Greco-Ortodox Român din Satu-Nou are un număr destul de membri din Satu-Nou şi alte comune, dar între aceştia lipseşte până acum Sfânta Biserică Greco-Ortodoxă Română din Satu-Nou. Deci, facem propunerea: a îndruma Comitetul parohial a înscrie de membru sfânta Biserică şi a plăti taxa de 40 de coroane din casa bisericii.

Satu-Nou – 27 Faur 1914                                                       Cu stimă,

Petru Stoica, dr. Romul Pop, Traian Gugulean, Romul Balnojan, Ioan Gaşpăr, în coînţelegere cu mine, protoprezbiter Trifon Miclea” .

 

Într-un alt document se menţionează:

„Se ştie că poporul român din Satu-Nou are mare lipsă de o casă de cultură în care să se ţină adunări şi conferinţe culturale de mare folos pentru învăţătura poporului.

În această casă culturală s-ar putea aşeza biblioteca agenturii (filialei) Asociaţiunii ASTRA şi s-ar pune la dispoziţia membrilor Asociaţiunii tot felul de foi şi reviste de cetit. Tot aici s-ar aşeza biblioteca corului vocal şi s-ar ţinea orele de instrucţie a corului, care, din când în când va da producţiuni artistice pentru popor.

Spre ajungerea acestui scop, se cere sprijinul valoros al sfintei biserici, care având case corespunzătoare şi cu puţin venit material, ar putea designa o casă pentru folosul cultural, de care poporul şi biserica are mai multă trebuinţă ca devenite neînsemnate.

 

Fac următoarea propunere: Sinodul parohial să îndrume comitetul parohial să designeze casa nr. 419 de casă culturală şi pentru arangiarea încăperilor pentru acest scop să se pună în înţelegere cu Agentura Asociaţiunii pentru literatura şi cultura poporului român, precum şi cu comitetul corului vocal bisericesc Greco-Ortodoc Român din Satu Nou.

Satu Nou, 27 Faur 1914                                                         Cu stimă

Petru Stoica, preşedintele Agenturii Satu Nou şi al corului vocal bisericesc Greco-Ortodox Român din Satu Nou”.

De la această dată, corului i s-a oferit o sală în Casa Bisericii, unde şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1965.

În decursul primului război mondial, o mare parte din corişti au fost mobilizaţi pe fronturi, de unde unii nu s-au mai întors. Activitatea corului s-a redus, nu s-au mai organizat „concerte şi baluri”, ci s-a cântat doar la slujbele religioase.

După terminarea primei conflagraţii mondiale, în anul 1918, învăţătorul Alexandru Andrei a încercat să întinerească corul cu membri noi, ceea ce a şi reuşit în bună măsură.

Odată cu plecarea în România a învăţorului Andrei, conducerea coralei a fost preluată în anul 1921 de Nicolae Fiştea, ţăran de meserie.

De sărbătoarea pogorârii Sfântului Duh, în anul 1922, corul biserticesc a prezentat un concert sub conducerea tânărului dirijor Nicolae Fiştea. Programul în întregime a fost susţinut de membrii corului, având următoarele puncte: “Hora de la Plevna” (cor), “Hora junilor” (cor), “Cântec ostăşesc” (cor), “Hora curcanilor” (cor) “Peneş curcanul” (declamaţie-recital), “Doina” de V.Alecsandri (declamaţie), “Luna scade” (cor), “Clopoţelul” (cor), “Limba română” (cor), “Mama lui Ştefan cel Mare”, “Cântec de primăvară” (cor), “Călucerul” şi “Bătuta” (jocuri populare).

În anul 1924 preşedinte al corului a fost ales preotul Victor Popovici, datorită căruia, în anul 1925, corul îşi obţine aprobate Statutele şi din partea guvernului noului stat iugoslav. Corul a fost condus de acest dirijor (şi cantor bisericesc) până în anul 1947, când se stinge din viaţă. În perioada când în fruntea corului s-a aflat dirijorul Nicolae Fiştea, el a câştigat mare respect în Banatul iugoslav. Oriunde concerta, a dus faima Satului Nou. Toate succesele obţinute se datorează unei discipline impecabile, pe care dirijorul a impus-o coriştilor săi. Timp de 25 de ani, cât l-a condus fără întrerupere, corul a ajuns la un adevărat nivel artistic şi a pregătit cu regularitate programe culturale şi cu conţinut religios cu ocazia sărbătorilor bisericeşti.

Corul B.O.R. în anul 1926, dir. Nicolae Fiştea

        Pe data de 26 iunie 1938, corul a fost invitat să ia parte la aniversarea jubileului de 40 de ani de activitate corală la Uzdin. Tot în acelaşi an, corul a donat Bisericii din localitate cele două policandre (sfeşnice) din faţa Uşilor Împărăteşti, sfeşnice care se folosesc şi astăzi.

După ani îndelungaţi de activitate, în anul 1940, corul şi-a sfinţit steagul. Steagul a fost sfinţit de către preotul protopop Victor Popovici şi de către preotul Adam Fiştea, preşedintele Filialei ASTRA. Naş al steagului a fost dr. Victor Cădere, ambasadorul României la Belgrad, reprezentat prin dl. consul Dimitrie Ţarălungă. La această mare manifestare a corului nostru au luat parte corul român din Cuvin şi cel din Petrovasâla. Ziarul „Nădejdea” din Vârşeţ a fost reprezentat prin directorul său, Alexandru Butoarcă. Cu prilejul aniversării Asociaţiei ASTRA, ţinută la Vârşeţ, se prezintă şi corul din Satu-Nou.

 

Un grup de corişti la „Târgul mare” din sat (1951)

Din anul 1947, conducerea corului o preia Vasilie Lazăr-Slacină, urmaş demn care continuă activitatea începută de înaintaşii săi, iar din anul 1957 corul trece sub conducerea lui Sava Stoian-Naicu. Din anul 1947, corul a fost încadrat în Societatea Culturală „Valeriu Docna” de pe lângă Căminul Cultural din sat. În cadrul Casei de Cultură, corul îşi desfăşoară o activitate culturală bogată, participând la diferite emulaţii şi întreceri comunale, organizate de Uniunea Societăţilor (Comunităţilor) Muzicale, unde s-a remarcat totdeauna, ocupând numai locuri de frunte. Despre aceste realizări vorbesc numeroasele menţiuni şi diplome acordate corului în această perioadă. Între anii 1970 şi 1973, corul a fost condus de cantorul Costa Mărghiticean.

La jubileul de 250 de ani de la zidirea Bisericii Ortodoxe Române din Grebenaţ, la sărbătoarea Înălţării Domnului, din anul 1972, a fost invitată şi corala din Satu-Nou.

Între 15 şi 17 august 1969 a avut loc marcarea centenarului corului din Coştei. Corul din Satu-Nou a fost invitat să ia parte la festivitatea aceasta şi s-a prezentat cu câteva cântece corale.

La Festivalul de Folclor şi Muzică Românească din Voivodina, ediţia a XIII-a, „Uzdin ’73”, corul a evoluat cu trei piese: „Păstorul”, „Hai la joc” şi „Foaie verde de trifoi”. Deşi Festivalul nu a avut caracter competiţional, corul din Satu-Nou s-a prezentat la nivel înalt.

În anul 1974, corul din Satu-Nou, dirijat de Sava Stoian, a avut onoarea de a inaugura a XIV-a ediţie a Festivalului de Folclor şi Muzică Românească  „Satu-Nou ’74”.

 

 

 

După o pauză mai lungă, corul din Satu-Nou a evoluat din nou la Festivalul de Folclor, de data aceasta la ediţia a XXXIII-a - „Locve ’93”. După încetarea din viaţă a lui Sava Stoian, în anul 1995, conducerea corului a fost preluată din nou de cantorul Costa Mărghiticean, iar din anul 1997 şi până în ziua de astăzi corul este condus de Gheorghe Radovancev-Piri, locţiitor fiind Ilie Baba.

În anul 1996, când se întineresc rândurile corului cu cadre noi, este solicitat prof. Todor Petrovici din Alibunar să instruiască corul pentru slujbele religioase şi pentru a pregăti cântece corale populare. Repetiţiile s-au făcut intens, astfel că la cea de a XXXVI-a ediţie a Festivalului de Folclor – „Alibunar ’96”, Satu-Nou este reprezentat de corul bisericesc, dirijat de prof. Todor Petrovici. În programul inaugural, pe lângă corul bărbătesc şi mixt din Alibunar, a luat parte şi corul din Satu-Nou, interpretând un fragment din „Rapsodia română” de George Enescu, iar în programul competiţional s-a prezentat cu două piese corale, interpretate cu măiestrie deosebită.

 

Corul B.O.R. (1996), dir. prof. Todor Petrovici

 

La ediţia a XXXVII-a a Festivalului de Folclor şi Muzică Românească - „Sutiesca ’97”, ca rezultat al muncii sistematice sub conducerea prof. Todor Petrovici, juriul i-a conferit locul I şi diplomă în concurenţa corurilor bărbăteşti. De această dată, corul s-a prezentat cu piesele corale „Sfânt” de Vorobkievici, „Vraja” de Ioan Vidu şi „Mă sui în deal la Cucă” de Ioachim Perian.

Sub bagheta aceluiaşi dirijor, corul a participat şi la ediţia a XXXVIII-a a Festivalului – „Ovcea ’98”. La ediţia a XXXIX-a a Festivalului – „Glogoni ’99”, corul din Satu-Nou a lăsat impresii deosebite interpretând piesele „Serenada” de Ioan Vidu şi „Foaie verde de trifoi”.

În 20 noiembrie 1999, cu prilejul aniversării a 130 ani de activitate corală la Coştei, a avut loc prima ediţie a Festivalului Muzicii Corale a Românilor din Iugoslavia. Corul din Satu-Nou, datorită muncii depuse sub bagheta dirijorului Todor Petrovici, s-a prezentat la cel mai avansat nivel de interpretare de la înfiinţarea sa.

Grupul vocal al B.O.R. condus de Ilie Baba (2000)

 

La ediţia a II-a a manifestării de obiceiuri de sărbători de iarnă „Colindele neamului”, organizată de C.R.I. la Râtişor, în decembrie 2000, corul s-a prezentat cu două colinde populare, sub bagheta lui Ilie Baba. Cu acest prilej, corului i-a fost conferită o diplomă de merit.

 

Ediţia a 41-a a Festivalului de Folclor şi Muzică Românească din Voivodina – „Petrovasâla 2001” a adus corului Bisericii Ortodoxe Române din Satu-Nou încă un premiu – diploma de merit şi locul I, care vor îmbogăţi vitrina cu trofee în anul jubiliar. Sub conducerea lui Ilie Baba, corul a interpretat trei piese: „Seara de la noi” de Iosif Velceanu, „Mori mândră” de A. Bena şi „De ţi-s bade dragă” de Timotei Popovici, dovedind şi de data aceasta calitatea sa interpretativă.

Paralel cu activitatea muzicală, corala a activat şi pe alte tărâmuri. De exemplu, la construirea casei parohiale, membrii corului au participat activ la colectarea contribuţiilor de ajutor pentru aceasta de la parohieni şi se disting prin munca benevolă. Prin munca lor şi cu ajutorul creştinilor şi Comitetului parohial, casa parohială s-a terminat în anul 1967. În anul 1969 se transpune în fapt şi necesitatea (dorinţa) ca şi corul să aibă o clădire cu sală pentru repetiţii.

Pe data de 18 februarie 2001, în sala de repetiţii a corului bisericesc s-a ţinut şedinţa consacrată organizării aniversării jubileului de 130 de ani al Corului bisericesc român din Satu-Nou, şedinţă prezidată de Ilie Baba. După ample discuţii, s-a hotărât să se formeze un comitet de organizare în vederea pregătirii jubileului. S-a propus şi a fost ales un comitet în următoarea componenţă: preotul Gheorghe Ianeş, Gheorghe Radovancev, Ilie Baba, Ioţa Cădar, Victor Ţăran, Dorel Boşcu, Nicoliţă Petrovici, Ionel Todorov, Ilie Rusovan, Ioţa Jenar, Dorel Blaj, Viorel Beca, Nicoliţă Beca. S-a fixat ca jubileul să se marcheze în ziua de 30 august 2001, ceea ce s-a şi realizat.

JUBILEUL DE 130 DE ANI

 

În îndepărtatul an 1871, când învăţătorul Petru Mioşcu a pus temeliile primului cor bisericesc român din Satu-Nou, nici nu a putut visa că după 130 de ani urmaşii lui, membrii corului din acest sat, vor omagia acest moment drept unul dintre cele mai importante evenimente din istoria satului, după strămutarea strămoşilor noştri pe aceste meleaguri şi zidirea sfântului lăcaş.

Întâmpinând nenumărate piedici pe drumul ascensiunii sale seculare – n-ar fi de prisos să amintim, drept învăţătură generaţiilor de astăzi, că activitatea corală a fost de câteva ori interzisă de către autorităţile maghiare pe timpul Imperiului Habsburgic, apoi s-a încercat şi desfiinţarea lui din cadrul Bisericii (în 1957) de către comuniştii postbelici – corul şi-a menţinut existenţa până în zilele noastre, sub braţele ocrotitoare ale Bisericii Ortodoxe Române.

Joi, 30 august, Anul Domnului 2001, s-a confirmat din nou, printr-un program cultural-artistic ocazional, care a avut loc în sala arhiplină a Casei de Cultură, că intenţiile înaintaşilor noştri şi concluziile pe care le putem extrage, astăzi, din vârtejurile vremurilor lăsate în urma noastră, au fost şi sunt clare: dacă ne păstrăm limba, spiritualitatea şi, înainte de toate, unitatea în faţa obstacolelor care provin din afară, dar şi din propriile noastre rânduri – ne vom menţine. În caz contrar – ne va înghiţi negura uitării...

Programul a fost inaugurat, după cum era de aşteptat, de corul bisericesc omagiat, condus de dirijorul Gheorghe Radovancev. Corul a interpretat câteva cântece liturgice, urmând apoi prot. Gheorghe Ianeş, parohul B.O.R. din Satu-Nou, care a avut o alocuţiune ocazională despre activitatea corului în decursul celor 13 decenii de activitate. Cântăreţii şi membrii corului au primit apoi diplome pentru merite şi activitate fructuoasă.

În continuarea programului s-au prezentat formaţiile oaspeţilor: orchestra de muzică populară „Veselia” din Glogoni cu melodii populare româneşti şi corul bisericesc din Doloave cu cântece religioase. După aceea a revenit pe scenă corul din Satu-Nou cu cântece laice, condus de Ilie Baba. Au urmat membrii Departamentului de Artă şi Cultură al Casei de Cultură Satu-Nou, respectiv: orchestra de muzică populară, condusă de Dorel Blaj, secţia de dansuri populare cu o coregrafie românească şi una sârbească, soliştii instrumentişti Cristian Todoran la saxofon şi Deian Stan (oaspete din Petrovasâla) şi solista vocală Mariana Crăinean.

A urmat fanfara „Cultura”, condusă de tânărul saxofonist Alexandru Freanţ, cu un potpuriu de melodii populare. Actorul Mircea Ardelean s-a prezentat cu o scenetă umoristică, iar S.C.A. „Dr. Radu Flora” a evoluat cu orchestra de muzică populară dirijată de Alexandru Freanţ, soliştii instrumentişti Marinel Dimitriev şi Marcel Todorov (la acordeon) şi  secţia de dansuri cu o suită de jocuri din Banat.

La banchetul oferit cu această ocazie în holul Şcolii Elementare au participat peste 170 de persoane, printre care a fost şi profesorul Todor Petrovici din Alibunar, care a instruit corul timp de cinci ani. Atmosfera a fost înnobilată de sunetele acordeonului maestrului Sorin Boleanţu şi de doinele străbune, interpretate de entuziastul cântăreţ şi dirijor al corului, Gheorghe Radovancev Piri.

 

Corul B.O.R., dir. Gheorghe Radovancev-Piri (2001)

 

În îndelungata sa activitate, corul a  cultivat în general piese corale ale compozitorilor români. Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care corul o cântă la slujbele bisericeşti, este, în fond, o selecţie din creaţia mai multor compozitori români.

La şedinţa Consiliului Comunităţii Locale din 21 decembrie 2001 s-a decis să se confere plachete persoanelor, colectivelor şi instituţiilor care au contribuit la dezvoltarea, avansarea şi păstrarea

 

culturii şi a altor domenii la Satu-Nou. La 28 decembrie 2001, Consiliul Comunităţii Locale a hotărât să confere plachetă corului pentru meritele sale deosebite, în decursul celor 130 de ani de activitate continuă, la cultivarea  cântecului coral bisericesc şi laic.

Dacă aruncăm privirea spre timpurile trecute – pentru a-i admira şi a-i omagia pe toţi aceia care au activat în această corală, rodnică în activitate precum însăşi glia bănăţeană, lăsându-ne iubirea de cântec, Dumnezeu şi de neam – vom înţelege că corul din Satu-Nou a avut un rol mesianic pe tărâmul menţinerii culturii tradiţionale a românilor din acest sat.

 

NUMELE CORIŞTILOR DIN SATU-NOU

În rândurile de mai jos, vom încerca să amintim numele coriştilor care prin contribuţia lor au lăsat urme adânci şi de neşters în istoria corului din Satu-Nou. Dacă, totuşi, din lipsa unor documente, vor fi omise numele unor corişti, noi, ca autori, ne scuzăm anticipat.

 

CORIŞTII CONVOCAŢI LA PROBA CORULUI CONDUS DE ÎNVĂŢĂTORUL  IOAN GAŞPĂR

Redăm, mai întâi, numele coriştilor convocaţi, printr-o circulară a protopopului Trifon Miclea din 25 martie 1895, să se prezinte (pentru că corul nu avea Statutele aprobate şi îi era interzis să cânte în Biserică), la o probă a corului, sub conducerea învăţătorului Ioan Gaşpăr:

 

Înv. Ioan Gaşpar (dirijor)

Înv. Traian Gugulean

Ioan Balnojan

Ioan Vesei

Mita Kotorov

Înv. Procopie Roşculeţ

Înv. Vasiliu Radu

Înv. Petru Stoica

Ioan Bogdan – senior

Ioan Bogdan – junior

Ştefan Neagu

Iovan Sofei

Ştefan Mic

Petru Negru (funcţionar)

Petru Tabac

Trifu Roşculeţ

Constantin Ţarină (funcţionar)

Ioan Ortopan

Pavel Mihailov

Ioan Rusu

Înv. Alexandru Brădeanu

Costa Maliţa

Vasile Balnojan

Costa Rusovan

Todor Lăutaş

Înv. Pavel Rudnean

Lazăr Rudnean

Paul Birtean

 

LISTA CORIŞTILOR DIN ANUL 1910:

Ştefan Jenariu- Tătan

Vanu Roşu

Steia Baba

Vanu Birdean

Petru Bugariu – Taiu

Pătruţ Fiştea

Vasa Gavrilă – Vuia

Sava Gavrilă – Vuia

Nică Gârbav – Tiliţă

Costa Rusovan

Coman ...?

Miloi  ...?

Ion Bogdan (tutore orfanal)

Corneliu Boleanţu

Petru Roşu

Florian Bogdan

Mita Rusovan – Drăga

Iepta Mălaimare – Cambeţ

 

LISTA CORIŞTILOR DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL:

Nicolae Fiştea

Sava Stănilă – Crâşmariu

Pavel Bogdan – Irimia

Ioan Birdean

Vasile Bogdan

Alexandru Bogdan

Nicolae Şublea

Alexandru Blagoie

George Bogdan – junior

Eftimie Blaj

Alexandru Jenar

Ilie Stoian

Cuzman Gugulean

Ştefan Pavlov

Ioan Bogdan

Nicolae Cebzan

Ioan Omorean

Nicolae Stanciu

R. Stoian

Nicolae Balnojan

Teodor Ţânţariu

 

LISTA CORIŞTILOR DUPĂ ANUL 1925:

Traian Ţăran – Vucu

Roman Stoian – Naicu

Moldovan Mălaimare

Pavel Gaşpăr

Nicolae Frenţiu

Panta Fiştea

Mircea Flora – Nixă

Lazăr Mocioacă

Ilie Mălaimare – Gigiu

Traian Bolianţu – Guguleanu

Viţu Şublea

Todor Duinea – Tondi

Roman Birgean

Iovan Băloi

Alexa Mic – tata Lieca

Ioţa Bogdan – Jivi

Lazăr Ţăran – Diţu

Vasa Bogdan – Musta

Traian Fiştea – Boncoş

Stevan Bochinaţ – Cuculă

Traian Paripu

Iepta Tolvădiaţ – Rotariu

Milan Balnojan – Lăzăroni

Viţu Bogdan – Modoni

Iovan Bugarin – Bogami

Steia Bugarin – Taiu

Floria Tărâţă

Ghiţă Cădariu

Valeriu Taşcă

Moldovan Blaj – Pârvu

Stevan Tolvădiaţ – Rotariu

Vasile Lazăr – Slacină

Sava Gaşpăr – Vancă

 

LISTA CORIŞTILOR DIN ANUL  1934:

Costa Mărghiticean

Nicolae Stanciu – Chelciu

Traian Smolean – Brâşte

Petru Pomană – Frau

Radovan Boleanţu – Pagubă

Vasa Fiştea

 

LISTA CORIŞTILOR DIN ANUL 1936:

Ioţa Ardelean – Cuşu

Traian Sculean – Işfan

Traian Balnojan

Lazăr Rusovan – Drăga

Gheorghiţă Ţăpârgea

Ghiţă Mălaimare

Ionică Mandreş

Stevan Ochian – Căpuşă

Sevi Ardelean

Nicolae Bogdan

Roman Bogdan – Pruniţă

 

 

CORIŞTI DIN ANUL 1941:

Sava Stoian

 

CORIŞTI DIN ANUL 1947:

Ghiţă Radovancev – Piri

Viţu Balnojan – Ujă

Nicolae Rusuloi – Colă

Vasilie Gavrilov – Vuia

 

CORIŞTI DIN ANUL 1948:

Radovan Ancăiţan

Gheorghe Mic – Borândău

Sava Smolean – Pârcoşanu

Aurel Cebzan

Sava Giaconov – Buţa

Iovan Ţăpârdea

Nicoliţă Lazăr – Gioaică

Iovan Flora – Nixa

Ghiga Balnojan – Şciopu

 

CORIŞTI DIN ANUL 1949:

Efta Mandreş

Pavel Flora

Ioţa Bugarin – Bogami

Traian Maliţa

Ghiga Mălaimare

Ghiţă Ţăpârdea

Traian Ghilezan

Aurel Jenariu,

Ioţa Flora – Burcea

Stevan Jenariu

Stevan Bolianţu – Vladu

Ionel Păunescu

Vasa Mălaimare

 

CORIŞTI DIN ANUL 1952:

Todor Giula

Iovan Beca

Traian Togeraş

Stevan Mălaimare

Ghiţă Taşcă

Petru Bogdan – Niema

Mita Rusovan

Sava Beca

Nuţu Maliţa

 

CORIŞTI DIN ANUL 1954:

Ilie Rusovan

Traian Ion

Lazăr Ardelean – Ulă

Efta Sudom

 

CORIŞTI DIN ANII 1955-56:

Ghiţă Bugarin – Taiu

Trandafir Pârvu

Petru Duinea

Ionel Ţăran

Ioţa Petrovici – Maciu

Ioţa Cădar

Sava Ardelean

Ilie Beca

 

CORIŞTI DIN ANUL 1961:

Vasa Smolean

Ioţa Jenar

Mita Stanciu

 

CORIŞTI DIN ANII 1969-70:

Ionel Sudom

Ilie Baba

Nicolae Mohan

Viorel Beca

 

CORIŞTI DIN ANUL 1980:

Vasa Crăinean

Ionică Flora

 

CORIŞTI DIN ANUL 1984:

Paia Balnojan

 

CORIŞTI DIN ANII 1990-94:

Petru Jenariu

Petru Bogdan

Iovan Giula

Ionel Rusovan

Vasa Panciovan

Viorel Maliţa

Daniel Marcov

 

CORIŞTI DIN ANUL 1996:

Stevan Gaşpăr

Boian Barbu

Ionel Baba

Ionel Bugarin

Tiberiu Ţăpârgea

Mircea Mălaimare

Daniel Boşcu

Dorel Blaj

Ionel Cădar

Nicoliţă Petrovici

Victor Ţăran

Ionel Todorov

Ionel Şublea

Ghiţă Brăgean

Lucian Voin

 

 

 

FOLCLORUL ŞI CREAŢIA POPULARĂ DIN
SATU-NOU

 

Creaţia populară orală, având rădăcini adânci în timp şi spaţiu şi fiind încadrată într-un sistem coerent, relatează relaţiile dintre oameni, dintre om şi natură, pe care omul o solicită întru ajutor, pentru îndeplinirea năzuinţelor sale.

Localitatea Satu-Nou aparţine unei zone folclorice arhaice, păstrând până în prezent un folclor tradiţional. Ca şi în alte părţi, folclorul din acest sat are caracter preponderent rural, având în vedere viaţa şi ocupaţiile locuitorilor de-a lungul câtorva secole.

Păstrarea în bună măsură a atmosferei şi mentalităţii patriarhale în sat, de unde s-a ajuns la o adevărată eternizare a unor valori de comportament uman, se bazează pe durata acestora în acest spaţiu şi pe un lirism sofisticat care le caracterizează. Bogăţia folclorului este evidentă, dat fiind faptul că localitatea Satu-Nou este întemeiată cu locuitori provenind din trei zone folclorice: Ardeal, Banat şi Oltenia. Prin aceasta, însuşi folclorul din sat conţine diferite elemente specifice, narative sau de altă natură, prezentând o varietate de nuanţe stilistice bogate, având de a face cu un folclor bine închegat. Cântecul epic, balada şi cântecul bătrânesc sunt mai sporadic reprezentate în folclorul viu al satului. Totuşi, s-au menţinut unele balade: „A lu’ Voichiţa”, „A lu’ Ienăşel”, „Balada lui Iovan Iorgovan”, pe când balada „Mioriţei” nu este prezentă deloc. Dintre baladele haiduceşti s-au păstrat: balada „Sub poale de codru verde” şi „Cântecul lui Mandu”. De asemenea s-au păstrat variante ale unor balade păstoreşti.

În acest spaţiu se detaşează, ca frecvenţă şi valoare artistică, genul liric. Cântecele lirice constituie, la Satu-Nou, cel mai fructuos şi mai reprezentativ ciclu din creaţia populară. Bine conservate până în zilele noastre, se păstrează cântece de toate genurile (sub denumirea locală de „cântece de masă”), cele de dragoste, de jale, de dor, de înstrăinare şi doinele de cătănie – cântece în care se oglindesc cu fidelitate evenimentele trăite de popor în viaţa de toate zilele, ele reliefând totodată o gamă largă de sentimente şi trăiri sufleteşti. Lirica de dragoste cuprinde un larg registru de ipostaze şi simţiri sublime şi este redată printr-o gamă largă de exprimări poetice:

 

Mândruţă de al tău drag

mă sui să zac în pat.”

(„A lu’ sârb sărac”)

 

Problematica dragostei de la primele sentimente ale iubirii, până la momente de eşec ce survin, duce până la firul disperării:

 

„Că aşa-mi cântă frunza în plop

că-n dragoste nu-i noroc.”

(„A lu’ sârb sărac”)

 

Spiritul creativ al poporului elucidează unele momente din viaţă, unele stări fizice şi psihice:

 

„Câce stiale-s pe Banat

atâcea gânduri mă bat.”

(„Câce stiale-s pe Banat”)

 

Trecerea unei fete de la anii copilăriei la cei ai tinerei neveste era un eveniment deosebit, mai ales că în casa tânărului soţ era subordonată unor regului pe care trebuia să le îndeplinească. În versurile ce urmează, tânăra casătorită îşi deplânge soarta, adresându-se maicii sale:

 

„Maică, inimă de piatră,

mai vino la min’ vreodată.

Să vezi strinu cum mă poartă

desculţă şi dezbrăcată.”

(„Maică, inimă de piatră”)

 

Sentimentul profund al înstrăinării este accentuat în următoarele versuri:

 

Măi bini fată să fiu stat,

să nu mă fiu măritat,

să stau şi să torc cu fusu

sara să-mi aştept drăguţu.”

(„Câce păsări îs pe rât”)

 

Însurătoarea şi măritişul erau un prilej pentru poetul popular să nege unele particularităţi ale tinerilor însurăţei:

 

„Bădişor cu părul creţ

Nu te ţine aşa măreţ

Că ţi-e măicuţa cam rea

Şi cu greu te-i însura”.

(„Bădişor cu părul creţ”)

 

 

Iată câteva versuri dintr-un cântec aparţinând folclorului adus din părţile ardeleşti şi păstrat în sat:

 

„Cât îi ţara ungurească,

nu-i ca fata rumânească,

când ia brâul şi se încinge,

faţa iei îi varsă sânge.

Când ia brâiele amândouă,

faţa iei îi varsă roauă.”

(„Cât îi ţara ungurească”)

 

În  alte cântece este prezentată ura faţă de asuprirea turcească, vorbindu-se despre cumpărarea sau furarea femeilor de către turci, ori despre traiul insuportabil al unei femei într-o căsnicie cu turci. De exemplu, o femeie româncă aflată într-o asemenea situaţie spune făţiş:

 

„Mai vreau roaba roabelor

şi ţărâna peştilor

decât mândra turcilor.”

(„Pe drumul cu siminic”)

 

Moartea, cel mai cutremurător eveniment din viaţa omului, este semnalată de poetul popular şi prin forma unei rugăciuni:

 

„Lasă-mă să mai trăiesc

viacul să mi-l viecuiesc”.

(„A lu’ Lică Omoreanu”)

 

Tânăra nevastă, obsedată de acest eveniment, exclamă:

 

„Măicuţă, dacă oi muri

pe mine nu mă jeli

că mă jelesc voinicii”.

(„Foaie viarge...”)

 

În mare măsură sunt păstrate versuri din ciclul cântecelor lumeşti:

 

„Pe socacul cari mi-e drag,

Calie n-am dar treabă îmi fac,

Dar pe care mi-e urât,

Calie am dar nu mă duc”.

(„Mândruţă cu ochii mici”)

 

Viaţa omului, oropsită de soarta nefastă şi vitregă, este redată în versurile:

 

„Cuculie nu mai cânta

că nu cie pot asculta

că mi neagră inima.”

(„Păsărică din cunună...”)

 

Pe lângă folclorul tradiţional, la Satu-Nou apare unul „alternativ” – să-l numim aşa – dar care ţine tot de folclorul literar autentic, având protagonişti diferite persoane care s-au evidenţiat în viaţa socială, culturală, economică, devenind, din ţărani şi păstori, adevărate legende ale satului. Aşa au luat naştere pseudobaladele cu caracter local. Evenimentele locale, ca izvor permanent de documentare şi inspiraţie, rezultă, după ce creatorul popular le prelucrează şi le îmbracă în haină poetică, cu o nouă creaţie folclorică care reflectă viaţa satului. Acest gen epic narativ este şi cel mai vast, iar în mod special el tratează viaţa păstorilor cu farmecul ei specific. În aceste balade este redată iubirea ciobanului pentru turma şi iubita sa. Aceste două elemente îi sunt determinante în viaţă şi el creează cântece în care le exprimă astfel:

 

Am o turmă de oiţe

şi o frumoasă mândruliţă,

eu cu turma mă nutriesc

şi cu mândra mă iubesc.”

 

În sat sunt cunoscute mai multe cântece păstoreşti, cu trăsături preponderent lirice, având ca personaje principale mai mulţi ciobani.

Cel mai vestit este ciobanul Ciota, redat în câteva variante ale cântecului său. El a fost ucis în anul 1916, iar cântecele sale au fost păstrate prin grai viu de către rapsozii populari ai satului. Popularitatea cântecelor sale a făcut ca prin intermediul lăutarilor să fie transmise şi în alte localităţi din apropiere sau chiar mai îndepărtate. Alte balade  se referă la alţi doi ciobani cunoscuţi – Stanciu al mare şi Stanciu al mic. Începutul baladei este caracteristic prin prezentarea personajului principal prin versurile:

 

„Pe drumul cu siminic

paşte oile un voinic.

Nu-i voinic, ci Stanciu al mic.”

 

Unele balade sunt concentrate în jurul unor persoane vestite în sat – „bicherii”, împuşcaţi sau ucişi de alte persoane. O asemenea baladă se referă la împuşcarea lui Pătruţ Bogdan, poreclit „Bubiţa”. Evenimentul împuşcării sale este redat prin forma unei naraţiuni dezvoltate. Balada s-a păstrat până în zilele noastre.

Un alt eveniment, care s-a petrecut în anul 1925, este cel al lui Mişa Rusovan-Stănică. El a fost transpus în versuri, iar creatorul popular, mişcat de moartea acestuia, îşi începe astfel cântecul:

 

„De tri zâlie şi tri nopţi

de când visez cu d-ai morţi”,

 

iar ca refren al cântecului, exprimând o nostalgie puternică, apare versul:

 

Hai, hai, d-avui lumie ş-o lăsai”.

 

O creaţie lirică cu o circulaţie mai largă este cântecul „La bunari la Ţiripaia”, dedicat unui anume ţigan Simion, negustor de cai. Se crede că versurile acestui cântec au fost scrise de Nică Ardelean-Gârgoaşă.

Este cunoscut faptul că autorii creaţiilor populare rămân anonimi, dar totuşi aceste cântece sunt opera unor indivizi talentaţi. Aceste creaţii, ajungând în popor, îşi pierd paternitatea, dar obţin noi valenţe expresive. Şi la Satu-Nou o seamă de cântece lirice  sunt atribuite unor persoane sau cântăreţi din sat decedaţi la finele secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. De exemplu, în sat sunt cunoscute: cântarea lui „Comat Omorianu”, decedat la începutul secolului XX, cântarea „a lu’ Puta”, „a lu’ Vaica Mustăcia”, „a lu’ Nicu Vărăgianu” (mort în anul 1915), „a lu’ Paripu”, „a lu’ Diana Robu” (mort la începutul secolului XX), cântarea „lu’ Dicu Inculeşti”, „a lu’ Lică Omoreanu” (mort în 1946) etc.

O tematică specifică, din care s-a inspirat rapsodul popular, era furatul cailor, căci pe acele timpuri această hoţie era o „adevărată îndeletnicire”. Caii furaţi erau vânduţi la târguri şi iarmaroace. Se spune că în această hoţie erau implicaţi şi subprefecţii – „solgabirăii” (cum li se zicea în ungureşte), ceea ce ilustrează şi versurile:

 

„Domnule solgabirău

îţi dau doi cai la tângău,

unul alb şi unul sur,

numa’ să mă laşi să fur”.

 

Dintre cântecele de acest gen al folclorului literar se mai păstrează în sat cântecul „Însară Doamne, însară”, cunoscut ca şi cântarea„ a lu’ Diana Robu”.

 

STRIGĂTURILE

Aceste creaţii folclorice de natură lirico-satirică, de obicei în patru versuri, în majoritatea cazurilor sunt legate de dans şi au formă de cântec, iar în graiul local cunt cunoscute ca „descântec la joc”. Strigăturile redau o stare sufletească specifică, un punct de vedere filozofic asupra trăsăturilor negative ale oamenilor, o atitudine în comunicare şi o modalitate de a se biciui tot ceea ce este fals şi deviază de la normal în această lume. În esenţă, strigătura este un tâlc educator, având posibilitatea de a fi audiată de o masă mare de ascultători. Tendinţa permanentă a omului de a se opune loviturilor pe care le aduce viaţa este redată de către creatorul popular printr-un ton ironic şi soluţii originale ale întorsăturilor, pentru a se obţine efectul dorit:

 

Frunză viarge iarbă crudă

Pe mine la mulţ’ li ciudă.

Cui îi ciudă şi năcaz,

Pună-ş pânza pe obraz.”

 

Uneori, pentru a stârni hazul celor prezenţi, se face aluzie şi la persoana care face strigătura:

 

Lume de ce nu te am,

că te-aş vinde pe un ban,

că nu ştiu pe ce te-aş da,

numa să mă pot scăpa...”

 

 

 

FOLCLORUL OBICEIURILOR

 

Ca semn al prevestirii Crăciunului şi a sărbătorilor de iarnă, copiii şi flăcăii se pregătesc din bună vreme să înveţe versurile şi textele colindelor şi urărilor din seara Naşterii Domnului.

Colindatul „cu cerbul” este efectuat de cei mai mici. În amurgul zilei, copiii colindători merg „cu cerbul” mai întâi pe la vecini, iar apoi pe la rude şi cunoscuţi.

 

Grupul de colindători (adulţi) şi grupul de stelari (copii) din anul 1998

 

Repertoriul colindatului este redus la o singură colindă „Bună sara lu’ Ajun...”, iar gazdele în semn de bucurie pentru urarea făcută îi dăruiesc cu nuci, colaci, cârnat, bani şi prăjituri (pocherăi). După aceea începe steaucolindatul grupului de flăcăi „cu steaua” sau „irozii”. De fapt, „steaua” este o scenetă religioasă formată din cinci flăcăi, scoţând în evidenţă, în mod miraculos, evenimentele petrecute la Naşterea Domnului Isus, cearta magilor cu Irod împăratul. Stelarii sunt îmbrăcaţi într-un fel de stihare, având pe cap comânace şi fiind încinşi cu brâu, de care atârnă o sabie. Această scenetă este adusă probabil din Ardeal de învăţătorul Petre Stoica, având unele trăsături dialectale ale Şcolii ardeleneşti.

În orele târzii ale serii apare un al treilea grup de colindători. Acest grup, care merge pe la casele oamenilor, îl constituie cei „schimonosâţi”, respectiv cei mascaţi. Ei sunt aşteptaţi cu bucurie de creştini, având în vedere repertoriul lor, căci aduc veselie şi glume în casele gazdelor. Una din scenetele pe care le prezintă acest grup de colindători este „jocul ursului” – redat printr-o persoană, îmbrăcată în cojoc întors pe dos, cu mască pe faţă şi încins cu o frânghie, la care este legat un clopot. O altă persoană este ursarul care joacă ursul, a treia persoană este îmbrăcată în haine femeieşti, pentru a stârni râsetele gazdelor, iar cea de a patra persoană cântă din fluier melodia „Bătuta” de la „Jocul căluşarilor”.

Ultimul grup de colindători este cel al ţiganilor, care pornesc în zorile zilei de Crăciun, trezindu-i pe creştini cu colinda „Scoală gazdo, nu durmi”. Toate aceste grupuri de colindători împodobesc cu adevărat şi în mod fascinant noaptea Naşterii Domnului, astfel marcând şi slăvind această măreaţă sărbătoare.

„JOCU’”

„Birtu, la Şanta”, unde se ţinea jocul

 

Acest segment al folclorului românesc s-a desfăşurat şi la Satu-Nou în zilele de duminică şi la sărbători, la nunţi, botezuri, la diferite manifestări culturale şi în alte ocazii. Până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, „jocul” din postul Paştelor s-a ţinut la cimitir, iar în restul anului în centrul satului, la aşa-zisa „şupă a lu’ Şanta”,un şopron de dimensiuni mari, zidită pe stâlpi. Hora satului (sau „jocul”) era locul unde tinerii îşi făceau cunoştinţă şi intrând în „joc” jucau alături de tinerii căpărâţi (logodiţi) sau de tinerii căsătoriţi. În urmă cu 70-80 de ani, în „joc” intrau şi oamenii mai în vârstă, dar în ultimul timp le era ruşine, astfel că jucau doar la nunţi, unde erau „chemaţi goşti”. Pe timpuri, la hora satului, viitorii socri sau soacre veneau să-şi aleagă nora sau ginerele.

„Jocul” în anul 1938 – lăutarii din „banda lui Ioşchiţă”

 

Jocul de duminică începea după amiază, la ora 3-4, şi se termina în amurg. Flăcăii şi tinerii veneau la hora satului cântând şi la fel se întorceau seara spre casă. Fiecare grup era aşteptat de lăutari cu un marş, pe care flăcăii îi dăruiau cu bani, iar lumea comenta că au ajuns junii din „cvartul” întâi sau cei din „cvartul” al doilea, şi fiecare „cvart” îşi avea doina sau cântecul său. De exemplu:

„Frunză viarge de pe spinie,

Iaca cvartu-al tri-lea vinie!”

Fetele în „cadifă”, „organtin”, „jorjet”, poale cu „cipcă”, cu „olamă mare”, „scircuite”, era îmbrăcate de mamele lor cu eforturi mari, dar din plăcere. O altă podoabă a fetelor mari erau „sifirinii” şi galbenii. Fiecare galben cântărea sudoarea chinului părinţilor care au muncit mult până acesta s-a cumpărat, iar sacrificiile lor s-au răsplătit atunci cînd galbenii purtaţi pe pietul fetei arătau bogăţia şi hărnicia familiei ei. Până şi pe cap străluceau numeroşi galbeni. Aur pe aur, bogăţia inimii şi a sufletului. În sunetele muzicii lăutarilor, iar apoi şi în sunete de fanfară, începea „jocul”, care era o adevărată paradă a tinereţii, frumuseţii şi portului popular, respectiv o măreaţă trăire a frumuseţii şi dragostei, a dorinţelor, gândurilor şi pulsaţiilor inimilor celor ce au intrat în hora care dura până în asfinţit de soare.

 

 

În ceea ce priveşte jocurile din sat, majoritatea se bazau pe aşa-numitele „argileane” şi „de doi” (ori „pe loc”, cum li se zicea odinioară). Dat fiind faptul că se ştie că o parte din locuitori îşi trag originea din părţile ardeleneşti, este firesc că şi-au impus jocul lor autentic. Deşi localitatea este situată în Banat, „jocul” totdeauna s-a început cu o „argileană”. Restul locuitorilor, fiind de origine bănăţeană, au pus accentul pe jocul „de doi” sau „pe loc”. Hora satului continua cu „hora d’a furacia”, iar spre sfârşitul ei cei mai buni dansatori jucau „ficioreşte”, adică „argileana cu figuri” şi „argileana cu doauă fiace” şi jocul „axionu”, jucat numai de bărbaţi. Până la începutul celui de-al doilea război mondial, „jocul” cel mare era „încheiat” de un grup de căluşari.

În acest context, trebuie amintiţi câţiva „jucători” cunoscuţi care la hora mare jucau „ficioreşte”: moş Târtan, Nicu Vărăgianu, Florian Bogdan, Rusalin Bogdan-Chiflă, Todor Crăinean, Ghiţă Pagubă-Tacii, Ioţa Crăinean, Roman Smolean-Bârşte, Nicolae Ţânţariu, Sava Martinov-Togea, Nicoliţă Crăinean, iar din generaţiile mai tinere: Trăian Mlădani, Viorel Balnojan şi alţii.

Nu e de prisos să amintim unele jocuri din sat legate de numele unor lăutari vestiţi. Câteva „argiliene” sunt atribuite lăutarului Iosa, care a trăit până la începutul secolului XX. Un alt lăutar de seamă a fost Nică Maliţa-Ghiptăr (1871-1931). De la dânsul au rămas „axionul” şi „argileana lui Ghiptăr”. Poate că cel mai distins lăutar a fost Traian Bogdan-Nini (1909-1945), el fiind

 

 

cunoscut după „argileana a lu’ Nini”, pe care a lăsat-o moştenire urmaşilor.

 

 

Dintre acordeoniştii din sat, Sima Mălaimare (1914-1986) a lăsat generaţiilor de azi „argileana bătrână a lu’ Sima”.

 

În afară de aceste jocuri, la nunţi, logodne, botezuri şi alte petreceri s-au mai jucat: „sârba”, „fiţco”, „sirotiţa”, „poşovaica”, „cârligu”, „argeleanca” şi altele. De asemenea, diferite valsuri, iar în timpurile recente şi alte jocuri moderne.

 

„JOCUL CĂLUŞARILOR”

Grupul de căluşari – din anul 1927, în grădina restaurantului „la Sfâra”

Alături de alte jocuri practicate în sat, s-a menţinut şi se păstrează până în zilele noastre „Jocul căluşarilor”. Această podoabă a  jocului popular românesc a fost răspândită pe întreg teritoriul daco-român. Jocul este practicat în genere numai de bărbaţi, iar grupul de dansatori este instruit şi condus de un vătaf. Deoarece jocul necesită o instrucţie şi pregătire anterioară a dansatorilor, el se dansează în mod organizat. În documentele  despre activitatea Corului bisericesc român şi a Corului de diletanţi se menţionează că la programele organizate de aceste formaţii corale la finele secolului al XIX-lea au participat şi grupuri de căluşari. De aici se poate deduce că în sânul corului s-au instruit şi au activat căluşari.

 

 

Grupul de căluşari din anul 1978, vătaf Viorel Balnojan

 

Primul vătaf amintit în aceste documente a fost coristul şi cântăreţul Nicu Bogdan-Vărăgianu, care a condus grupul de căluşari până în anul 1914, când a plecat pe câmpul de luptă al primului război mondial, de unde nu s-a mai înapoiat. După plecarea lui, vătăfia a fost încredinţată coristului Florian Bogdan. Instruită de acest vătaf, ceata căluşarilor a îmbogăţit „jocul” de diminică şi din zilele de sărbători.

După aceea, conducerea a fost preluată de fiul său, Costa Bogdan-Vaisenfoatăru. Tot în sânul corului activează şi tânărul Roman Smolean-Bârşte, care în anul 1935 preia conducerea grupului de căluşari. Înfiinţându-se fanfara „Cultura”, în 1936/37, acest vătaf devine membru activ al fanfarei şi grupul de căluşari se ataşează noii formaţii muzicale. Din acel an instrucţia căluşarilor s-a făcut în sunetele fanfarei. Acest tânăr a introdus noi elemente în „jocul căluşarilor” şi a lăsat în urma sa mai multe generaţii de căluşari. În anul 1957, Sava Martinov-Togea instruieşte echipa de căluşari a copiilor, iar pe Gheorghe Blaj îl pregăteşte să devină vătaf. Începând cu anul 1974, onoarea de a fi vâtaf îi revine lui Viorel Balnojan-Jâdovu, care a fost instruit de Traian Macedolian. Activitatea acestui grup de căluşari s-a desfăşurat în cadrul Căminului Cultural, căluşarii participând la multe manifestări culturale şi la multe ediţii ale Festivalului de Folclor şi Muzică Românească din Voivodina.

BOCETUL

      Bocetul, un gen minor al folclorului, se întâlneşte foarte frecvent în localitate în cadrul ceremoniilor funerare. La Satu-Nou i se zice „cântatul după mort”. Această creaţie folclorică epico-narativă, prin textul său, scoate în evidenţă personalitatea celui răposat, evocând momente şi fapte din viaţa acestu-ia. Bocitoarele îşi exprimă jalea şi durerea după cel defunct, precum şi profundele tră-iri psihice provo-cate de dispariţia neaşteptată a acestuia.

 

EPITAFUL

Privire spre cimitirul de răsărit şi capela familială a lui Pruniţă (1928)

 

Epitaful furnizează  date şi elemente suficiente pentru a se obţine imaginea despre concepţia despre viaţă şi moarte, prin care se omagiază defunctul şi se accentuează jalea şi tristeţea după cei răposaţi a celor rămaşi în viaţă.

Şi în cimitirele din Satu-Nou întâlnim inscripţii funerare pe crucile de piatră ale răposaţilor. Aceste inscripţii în proză sau în versuri conţin mesaje ale celor decedaţi, prin care cer părinţilor, fraţilor, rudelor, să nu-i uite şi să le viziteze mormântul. De exemplu, astfel: „care la cruce veniţi, plângeţi şi mă jeluiţi” – cum e scris pe mormântul lui Dorel Beca (1966-1980).

Dar, pentru că viaţa de om este scurtă şi trecătoare, plină de necazuri şi nevoi şi omul nu are timp să şi-o petreacă cum ar fi dorit, ci tot muncind şi neluând în seamă că totul în această lume este o deşertăciune, omenirea este avertizată prin „glasul” celor răposaţi: „şi noi am fost ca voi, şi voi veţi fi ca noi.”

 

1940 – cortegiu funerar     înmormântarea lui Ghiţă Braicu

Copleşitoare şi incomparabilă, prin simplitatea mijloacelor de exprimare, este impresia liniştei de veci: „Zac aici şi tac, şi uneori vă vorbesc!” – cum este scris pe mormântul lui Iomel Omorean-Băzgu (1958-1982).

EPITAFE PE MORMINTELE DIN SATU-NOU:

 

„De ce aşa de-n grabă

Lăsat-ai lumea oare,

Sburând din braţul nostru

Pe plaiul cel ceresc,

Ori nu-ţi este jale

De lacrima cu care

Părinţii şi copiii

Cu toţii te jelesc.”

Aurel Stamena-Pârvu (1933-1961)

 

 „La şcoală la Vârşeţ

Când am plecat,

Pân-părul nu mi-am tăiat,

Mămica m-o îmbrăcat

Cum se poartă pe la sat,

Căci acest port i-a fost drag.”

Livia Balnojan-Lili, studentă (1952-1974)

 

 „Care la cruce veniţi,

plângeţi şi mă jeliţi,

Jale mi-e de nu pot spune

C-am plecat din astă lume,

Căci mă prinse o boală

Când eram elev la şcoală.

Moartea mă aşteapta-n cale,

La comună în drumu’ mare,

Familia mea acasă,

Până-s vii să mă jelească.”

Dorel Beca (1966-1980)

 

„Ană, zorile se varsă,

şi eu trăb-să plec d-acasă.

Mă duc în străinătate

Ş-aia după bogătate,

Să ieşim din sărăcie

Ce mi-a fost ursita mie,

c-am trăit tot în nevoi,

bătut de vânturi şi de ploi.

Străinătatea a fost grea,

Pe nime’ n-am avut în ea.

În Danemarca am lucrat

De-am venit şi eu bogat,

Am lucrat şi am chinuit

Dar nimic n-am folosit,

Că m-a prins o boală grea

D-a venit cu secera

Şi mi-a frânt sufletul meu,

Ano, mult îmi pare rău.”

Traian Radu (1923-1981)

 

„Zac aici şi tac

şi uneori vă vorbesc.

E un gol cumplit

Şi-n mine şi-n afară,

Că-s mult prea tânăr

Şi aş putea să iubesc

Şi fete şi părinţi

Şi-nserări de seară.”

Ionel Omorean-Băzgu (1958-1982)

 

 

 

CULEGERI DE FOLCLOR LITERAR DIN SAT

Folclorul literar din Satu-Nou a fost cules în decursul anilor de diferiţi cercetători şi folclorişti, fiind publicat în diferite reviste de folclor din România şi din ţară.

Nicolae Lighezan, cercetător de creaţii folclorice, a cules, prin intermediul colaboratorilor săi, folclor din Petrovasâla, Râtişor, Grebenaţ, Sân-Mihai şi Satu-Nou în perioada 1927-1939.

Un alt culegător este Traian Mărghiticeanu din Satu-Nou, care a publicat, în diferite reviste din România: „Albina” şi „Izvoraşul” (Bistriţa-Mehedinţi), „Doina” (Stăneşti, Judeţul Vâlcea), precum şi în „Nădejdea” din Vârşeţ, balade şi poezii populare din Satu-Nou. Împreună cu Roman Cristea din Glogoni a publicat în anul 1939, în ediţia „Bibliotecii Poporale a Asociaţiunii „ASTRA” din Sibiu, un volum de poezii populare, intitulat „Poezii poporale din Banatul iugoslav”, piesele fiind culese la Satu-Nou (10), Ovcea (2), Glogoni (2), Uzdin (1), Sefcherin (1), iar în cazul celorlalte nu sunt indicate localitatea şi numărul lor, dar nici informatorii.

Dr. Radu Flora, cunoscut cercetător şi culegător originar din Satu-Nou, a publicat, în săptămânalul „Libertatea” din Vârşeţ şi Panciova şi în calendarele populare „Libertatea”, precum şi în reviste de folclor din România, folclor literar din Satu-Nou din colecţia sa în manuscris, intitulată „Din Lira bobocilor”. Câteva poezii din această colecţie au fost publicate în Analele Societăţii de Limba Română (Editura „Libertatea”,Panciova, 1971).

Dr. Ghizela Suliţeanu de la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române din Bucureşti a făcut unele cercetări şi înregistrări la Satu-Nou în anul 1972, menţionând că unele cântece întâlnite la Satu-Nou sunt de o vechime considerabilă şi nemaiîntâlnite în spaţiul daco-românesc („Bate vântu-n paie uge”, „Frunză veard’e de smochinie”, Măru’ roşu după ţară” etc.).

June şi fete mari, în anul 1914

Societatea de Limba Română din Voivodina , respectiv Cercul său de folclor, a publicat două masive volume de folclor literar apărute la Zrenianin în 1979 şi 1982: „Foaie verde spic de grâu” (volumul întâi – genul liric) şi „Foaie verde, lămâiţă” (volumul doi – celelalte genuri), unde au fost publicate numeroase poezii populare din folclorul „bobocilor”.

 

 „Încă din copilărie am avut dragoste pentru cântecele noastre vechi din sat. Această dragoste am moştenit-o de la bunica mea Anghelina, care mi-a cântat, încă din anii copilăriei, iar mai târziu, având acces la revista de folclor „Izvoraşul”, redactată de părintele Gh. Dumitrescu din Bistriţa-Mehedinţi, am „intrat” în universul folclorului românesc. Când am devenit membru al Corului vocal, am cunoscut baladele şi cântecele autentice din localitate, păstrate cu sfinţenie de corişti.

Astăzi, când cântecele vechi şi de o incontestabilă valoare artistică dispar  odată cu oamenii în vârstă, credem că, prezentând în această carte o mică parte din tezaurul nostru folcloric, îi vom conferi o picătură de eternitate, pe care o merită, şi-l vom scuti de uitare”.

Ilie BABA

 

 

 

DÂN SARĂ, DOAMNIE, DÂN SARĂ

(A LU’ DIANA ROBU)

Dân sară, Doamnie, dân sară

Să-mi iau boata sub suoară

Să plec noapcia pe ’otară.

 

S-aud broanză zdrângănind

Şî pe murgu’ rânchezând.

D-au au-au , inima mea.

 

Că făcui păivanu’ colac

Ş-aruncai la cai în cap

Că prinsăi unu’, prinsăi doi.

Prinsăi douăzeci şi doi.

Prinsăi mama cailor

Şî armigu’ iepilor.

 

Şî hai cu iei la Carlovăţ

C-acolo-s caii cu preţ,

C-acolo-s caii cu preţ,

Şî cu preţ şi fără cărţ’.

 

C-am umblat în lung şî-n lat

Şî nimeni nu m-o aflat,

Numai tu, o puiculiţă

Ce stai noapcia în porciţă.

Numai tu, un pui de zmău,

M-ai aflat tu drumu’ mieu.

Informator: Ghiţă Mic Borândău (39 de ani), 1969

 

CÂCIE STIALIE-S PE BANAT

Câcie stialie-s pe Banat

D-atâcia gânduri mă bat,

Stialie-s mulcie şî măruncie

Dar ca luna nu-i nici una,

Nici ca mândra mia d-acuma.

Luna-i plină de lumină,

Mândra-i floare dân grăgină.

 

Că cinie creşte-nalt ca bradu’

Ăla nu şcie ce-i dragu’,

Că io dragu’ l-am gustat

Ş-am rămas `nalt şi uscat.

 

Mândră, când ţ-oi muri ieu,

Să vini la mormântul mieu

Şî să cie răzâmi d-o cruce

Să măi spuni o vorbă dulce

Şi să-mi puni tu pă mormânt

Căcie fluori îs pră pământ

Şî la cap cruce de piatră

S-o săruţi mândră v’odată.

Informator: Nicoliţă Rusuloi-Troacă (46 de ani), 1969

 

PE DRUMU’ CU SIMINIC

Pe drumu’ cu siminic

Rău s-auge d-un voinic,

S-auge că-i vinovat,

Prea dă ciner s-o însurat,

Frumuoasă nevastă o luat.

Da’ nu-i vina că-i frumuoasă,

Ci e vina că-i cam pruoastă.

El o mână după foc

Ea îi aduce busuioc.

El o mână după liamnie,

Ea-i aduce bugianie.

El tare să mânia

În târgu’ al mare o scocia

Vânzătoarie mi-o făcia.

Veneam unu’, veneam doi,

Venea turcu’ cel bogat

Cu galbini înfăşurat.

- Ce ceri Pietrie pe cocuoană?

- Cer galbini nenumăraţi

Cu măsura măsuraţi.

- Ţine-ţi Pietrie căpiniagu’

Să-ţi vărs blagă cu şâniagu’.

Iar mândra din grai grăia:

- Turcule bolândule,

Nu da banii tăi pe minie,

Că io n-oi trăi cu cinie.

- De ce mîndro să nu şezi

Că la noi ai ce să viezi,

Că pita-i d-o palmă-n masă,

Vin de nouă ani în vasă.

Dar mândra din grai grăia:

- Mâncieţ pita muceza

Şî biaţ vinu’ seceta,

Mai vreau roaba roabilor

Şî ţărâna pieştilor

Decât mândra turcilor.

 

O veche melodie

Auzită în copilărie de la bunica mea, Anghelina Baba (1891-1971)

SUB O TUFĂ RĂUTATĂ

Sub o tufă răutată,

Şagie o babă supărată

Cu fata nemăritată.

- Ce-m dai babo, da tu mie,

Să-ţi iau fata după minie.

- Îţi dau plug cu şase boi

Şî plugarii amândoi.

- Să-mi dai şase şî măi şasă,

Fata tea nu-i d-a mia casă.

Fata ta-i scurtă în picioare,

Mie îmi trăbă ţesătoarie,

Fata ta-i scurtă în tălpiţă

N-ajunge nici la guriţă.

(Aceeaşi)

 

 CÂCE PĂSĂRI ÎS PE RÂT

Câce păsări îs pe rât

Toacie îm’ spun să mă mărit

Numa’ una spunie aşa:

Fată nu cie mărita

Că la soarcă nu-i aşa.

Ardă ce focu’ de soacră

Şî pe mini că n-am stat fată.

Mai bini’ fată să fiu stat

Să nu mă fiu măritat

Să stau şî să torc cu fusu’

Sara să-mi aştept drăguţu’.

 

Câcie fluori îs pe pământ

Tuoacie mierg la jurământ,

Numa’ fluoaria soarielui

Şagie în puoarta raiului

Şî jugică fluorilie

Ca soacra nuruorile.

(Tot aceeaşi)

 

PE MARGINA DUNĂRII

Pe marginia Dunării

Miargie bagiea cu boii,

Dar în car cinie-m şegia,

Şegia mândra mândrilor,

Voinicul voinicilor.

(Aceeaşi).

 

BACI-O DOAMNIE STRADA ASTA

Baci-o Doamnie strada asta

Că p-aici s-o dus nievasta.

Mândra mea, băla mea

Las-să ducă, nici nu-mi pasă,

c-am găs’t alta mai frumoasă.

Mândra mea, băla mea,

Las-să ducă de-i bolândă

Că mi-am găs’t io altă mândră.

Mândra mea, băla mea,

Mai ’naltă şî mai niegruţă

Şi mai dulcie la guriţă,

Mândra mea, băla mea.

Informator: Ghiţă Mic-Borândău (39 de ani), 1969

 

A LU’ DULIMAN

Sărăcie dân Argial

ci-n cio adus la noi pe cal?

Duliman şi Ciocârlan.

Dar pe ungie locuieşci?

La Căigană, supt firieşci.

Da cinie ţ-o fuost nănaş?

Nicolae lu’ Potcaş.

Dar cinie ţ-o pus cununa?

Cristosu’ lu’ muma.

Informator: Anghelina Baba (69 de ani), 1960

 

SUBT O ŞATRĂ...

Subt o şatră coveciască

Bagia murgu’ îşi potcovia,

Mândra la iel că vinia

Şi din gură cuvânta:

Bagia mieu frumos mai eşti,

Dicie murgu-ţi potcoveşci,

Ori cie duci în lumia largă

Să-ţi găseşti altă dragă.

Du-mă bagie şi pe minie

Că nu puot ieu fără cinie.

Iar bagia din grai grăia:

Ungie mândro m-oi ducia

Nu-i mândruţă pentru cinie,

Numa’ de voinici ca minie.

Că nu-i iarbă, nu-i nici nalbă,

Numa’ sângie până-n barbă.

Iar mândra din grai grăia:

Când la luptă  ’i-ajungia,

Piştol niegru să pocniască

Inialilie să-ţi ugiască

Să lie găsăsc bagio ieu

Să lie port la sânul mieu.

Când amincie m-oi aducie

C-am avut bagie cu dulcie.

Informator: Anghelina Baba

 

A LU’ MIREASA

Frunză viargie fir mătasă,

s-o niecat fiica miriasă.

Naşulie, opriaşcie caii

Să viezi ghiaţa cum se taie.

Naşu’ caii nu-i opria,

Tuoată nunta se nieca.

Cinărica-i fiica mia.

Gheorghină, Gheorghină,

Fluoarie din grăgină.

Cinărică-i a mia fiică.

Cinărică-i fiica mia.

Naşu’ caii nu opria,

Tuoată nunta se nieca,

Numa’ givăru’ scăpa.

Numa’ givăru’ a scăpat

P-un cal niegru încălicat.

Numa’ givăru’ o scăpat

d-o dus veste mamii în sat.

Gheorghină, Gheorghină,

Fluoare din grădină,

Cinărică-i fiica mia.

Informator: Radovan Balnojan-Stancu (51 de ani), 1978

 

LA BIERTU CU TRI ŞĂRANI

La biertu’ cu tri şărani

Bia bogatu’ şi săracu’.

Iar bogatu’ aşa zâcia:

Ce te prinzi cu minie a bia,

Tu n-ai boi nici cară noi,

Tu n-ai car cu fier liegacie,

Să-ţi vină tuoamna încărcacie.

Iar sărac’ aşa zâcia:

Arde-ţi focu’ carălie,

Să-ţi ugiască fiarelie.

Să lie cari cu braţelie,

Peste toacie târgur’lie.

Şi să vinzi şi bun şi rău,

S-ajung să cumpăr şi ieu.

Să-m’ rămână un fier şi mie,

Ca să-mi fac şi eu cocie.

Informator: Radovan Balnojan-Stancu (51 de ani), 1978


 

 

A LU’ LICĂ OMOREANU

Voinicu’ cari-i voinic,

Să ducie cu caii în câmp,

Făr’ de bât, făr’ de cuţit,

Şi-i liagă d-un oritac,

Să ducie la Liena în sat.

Că-arie o mândră, n-arie o mie,

Nimnie în lumie nu i-o şcie.

Informator: Ghiţă Mic-Borândău (39 de ani), 1969

 

A LU’ BUBIŢĂ

Fuoaie viargie liemn de brad

Pe Bubiţa l-or puşcat.

L-or puşcat c-o avut duşmani

Iva, Ciurca, Gugulian,

La puoartă la Rusovan.

Bubiţa nici nu şcia

Că-s la puoartă la Răfira.

Sama Ivo puşcă-l binie

De nu cie puşcă iel pe cinie.

Iva în Bubiţa dăgia

Bubiţa iel muort căgia.

Iva puşca o lua

Pân imală alierga

La Ricială o ducia.

Ricială când auz’a

La Leţederu’ plieca

Lumănarie cumpăra

Lu’ Bubiţa i-o ducia.

Când la Bubiţa o ajuns,

Piparcă la ochi s-o pus.

Scuoală Bubiţo în picioare

Nu mă băga în închisoare.

Că ieu puşca nu i-am dat,

Iel sângur o luat.

Iel o luat puşca dân cui

Dar nu o fuost puşca lui.

Iei pe minie m-or minţât

Că se duc la iegărit.

Să puşcie iepuri şî vulpi,

Nu să puşcie viaţa ta

Cu proclietă puşca mia.

Informator: Ghiţă Mic – Borândău, 1969

 

A LU’ CIOTA

Pe câmpu’ cu florilie

Paşcie Ciota oilie,

Argiliană,

Paşcie Ciota oilie,

Ghiliezană.

D-un fir paşce, d-unu-mi criaşce,

Ciota mi se vieseliaşce,

Argiliană,

Ciota mi se vieseliaşce,

Ghiliezană.

Criaşce Ciota bierbieci mari

Cu ţârie din pozonari,

Argiliană,

Cu ţârie din pozonari,

Ghiliezană.

Paşce Ciota oilie

Pângă sat cu mândrilie,

Argiliană,

Pângă sat cu mândrilie,

Ghiliezană.

D-un fir paşce, d-unu-m-floarie,

Căzu Ciota la-nchisoarie,

Argiliană,

Căzu Ciota la-nchisoarie

Ghiliezană.

Curg părinţî cu florinţî,

Argiliană,

Curg surori cu gălbiori,

Ghiliezană.

Dară nimnia nu-l scocia,

Argiliană,

Numai mândra cu gura,

Ghiliezană.

Bicheri aş bicheri

Numa’ suduri de n-ar fi,

Argiliană,

Numa’ suduri de n-ar fi,

Ghiliezană.

Suduri ca să mă sugiască

Şî jândari să mă zdrobiască,

Argiliană,

Şî jândari să mă zdrobiască,

Ghiliezană.

Sudurilie şi  jândarii,

Alia mâncă păcurarii,

Argiliană,

Alia mâncă păcurarii,

Ghiliezană.

Informatori: Radovan Beca (49 de ani), Radovan Balnojan (51 de ani), Vasilie Beca (36 de ani), 1978

 

SĂRAC PLUG CU ŞASĂ BOI

Sărac plug cu şasă boi

Dragu-mi mie de voi.

Şî mi-i drag de carie-l mână,

Că ţânie zbiciul în mână,

Şî strigă de la inimă.

Hois boi, boi plăvani,

Tragieţi brazdă pe topşani.

Boii miei, când lie cânt doina,

Ară ţialina şi moina.

Boii miei, când li-oi doini,

Ar ara până or muri.

Informator: Anghelina Ţarină-Tisu (68 de ani), 1980

 

PE CĂRARIA DE LA FIACE

Pe căraria de la fiacie

Crescă-ţi maică iarbă viargie,

Junii cheamă-i s-o cosască

Fiace mari s-o păloniască.

Şî s-o facă tot păluoanie

Să o ia un bou pe cuoarnie.

Şî s-o ducă într-o câmpie,

Pe lumnie să nu măi fie.

Acelaşi informator

 

 

CHIVA

La puorţâlie Chivieşti

Biau boieri, se vieseliesc

Şî pe Chiva o logogiesc.

Joi sara o logogia,

Vinieria buoala îş bolia,

Sâmbăta Chiva muria.

Junilie la ia vinia

Şî din gură cuvânta:

Soacră, socriuoara mia,

Deschige-m’ mie puoarta

Ca s-o văd ieu pe Chiva.

Soacra puoarta-i deschigiea

Şî din gură cuvânta:

Chiva, Chiva-i muoartă-n casă,

Muoartă-n casă, sus pe masă.

Junilie când auz’a,

Către soacra-sa grăia:

Soacră, socrioara mia,

Scuoacie pâna-n patru fuoi,

Să ajungă p-amândoi,

Să se mirie lumnia tuoată

De un junie şi d-o fată

Înmormântaţi într-o groapă.

Informator: Iovan Cebzan-Lungu (43 de ani), 1965

 

A LU’ SÂRB SĂRAC

Frunză viargie de smochinie,

Cum plângie inima-n minie,

Ca un copilaş de tri zâlie.

Copilu’ plânge şi-nceată,

Da’ în minie niciodată.

Că aşa-mi cântă frunza-n vie

Că dragostea nu-i moşie.

Ş-aşa-mi cântă frunza-n pluop

Că-n dragoste nu-i năroc.

Da’ io năroc n-am avut

Maica de când m-o făcut.

 

Mândruţă de al tău drag,

Mă sui să zac în pat

Şî nu mă puot vingieca

Pân’ pe cinie nu ci-oi luoa.

Bacie vântu’ frunza-n dungă,

Ajungă-cie mândră, ajungă.

Când ţ-o fi, mândră, măi binie,

Să cie ajungă dor de minie,

Să n-ai suomn, să n-ai ogină,

Tuot cu mâna la inimă.

Informator: Iovan Bugarin-Bogami (68 de ani), 1968

 

A LU’ PUTA

Dă v’o patruzăci de zilie

De când sui la mânăstire,

Mănăstiri călugărieşti,

Fiacie mari să nu iubeşti.

 

Colo-n valie-ntre liviezi

Iastă un păr cu puoamie vierzi,

Dar supt puom cinie-m’ şegia,

Şegia bagia cu mândra.

Şegiau şi se giveniau,

Burmilie îşi primeniau.

Acelaşi

 

VOINICU’ CARIE-I VOINIC

A lu’ Nicu’ lu’ Ilie Vărăgianu

Voinicu’ carie-i voinic

Se ducie cu caii-n crâng.

Şî-i lasă pe ortac

Şî vinie la mândra-n sat.

Dui, dui, vai de minie, ce să fac,

Dui, dui, c-am ugit copil sărac.

Da’ auzât-am d-auzât,

Dui, dui, că muoarie uom de urât.

De urât nu muoarie nimie’,

Muoarie că nu arie zâlie.

Dui, dui, că d-ar muri de urât.

Io de mult aş fi-n pământ.

Acelaşi

 

MĂRU’ ROŞU DUPĂ ŢARĂ

Măru’ roşu după ţară,

Farmicile mă mâncară.

M-or mâncat că mi le-or dat;

Mi le-or dat de le-am băut

Ca pă mândra s-o zăuit, măi, măi.

 

Pe supt codru-al mare

Trec ficiorii toţ’ călare.

Câţ’ trecură, toţi tăcură,

Numa’ bagea mai pe urmă.

Iel trecu, dar nu-m’ tăcu,

Cătă mine iel zâcea:

 

- Mândro, mândruliţa mea, măi, măi,

Da-m-aş murgu’ de supt mine,

Numa’ să te am pe cinie.

- Zău, chimeaşa tu să-ţ’ dai,

Tot pe mine nu mă iai, măi.

.........

Şci tu, mândro, cum trăiam:

Dântr-un măr nie săturam,

Dântr-un măr şî dintr-o pară,

Cinam nuoi duoi într-o sară,

Dar acum s-aviem cu sacu’,

Nu ne-am da unu’ la altu’.

Acelaşi 

 

A LU’ PARIPU

Păi, bace vântu-n paie uge,

Strâg la mândra, nu m-auge.

Ori n-auge ori nu vrea,

Ori n-o lasă maică-sa, măi.

Că-i trecui io pângă uşă;

Ia doarme, durmi-ri-ar dusă,

Şi trecui io pângă poartă;

Ia doarme, dormiri-ar moartă.

- Ba, io, bage, ce-aud binie,

Dar nu pot să ies la cine,

Că duşmanii ne pângesc

Să vadă dar ce iubiesc, măi.

 

Ş-am o chieră lătrătoarie,

Uşa mi-i scârţiitoarie

Şî deşcept pe maică-mea-re’.

Acelaşi


 

 

A LU’ TRĂIAN NINI

De la noi a tria casă

Iastă o fată ş-o nievastă.

Pe nievastă o iubiam,

Dar pe fată o încieluiam.

O, Doamne, să nu mă omori,

C-am iubit două surori,

Două surori ş-o cumnată

Şî pe soacra câteodată.

Informator: Iovan Cebzan (43 de ani), 1965

 

A LU’ TÂRZIU LU’ NAICU

Trandafir mândru rotat

Ş-asară ce-am aşcieptat,

Şî văzând că tu nu vini,

Pusă-i doru’ căpătâi

Cu jalea m-acoperi.

 

Mult bageo ce-am aşteptat

Asară pe înserat.

Tot cu cină şî lumină,

Şî cu dor de la inimă.

Informator: Costa Mărghiticean (50 de ani), 1970

 

CÂCIE PĂSĂRI ÎS PĂ RÂT

(Variantă)

Câcie păsări îs pă rât,

Toacie zâc să mă mărit.

Numa’ una zâcie aşa:

Fată nu cie mărita,

Că la strini nu-i aşa,

Că strinii până sara cină

Tu stai sfiaşnic de lumină,

Când îs gata de cinat,

Cie mână la desculţat

Şî la vasă de spălat.

Iau cuţitu’ să-m’ tai pită,

Lacrimile într-una pică.

Io iau cârpa să lie şcierg,

Dar ialie mei tarie mierg.

Acelaşi

 

A LU’ LICĂ OMOREANU

 

Moarce, moarce otrăvită,

Nemiloasă, cruntă vită,

Nu grăbi tu la viaţă.

Până-s ieu la cinieriaţă,

Lasă-mă să mă-i trăiesc

Viacu` să mi-l viecuiesc,

C-am nievastă şî copii

Şî am cine a mă jeli.

Informator: Ionel Păunescu (38 de ani), 1970

 

A LU’ DIEDU-NAICU

Toată lumia-m’ strâgă mie

Că nu mi-s de ominie.

Că nici eu nu vreau să fiu

Până mis pe pământ viu.

La-să vadă când ’oi muri,

Tot de ominie ’oi fi.

Informator: Radovan Beca (40 de ani), 1978

 

ALĂTUREA CU DRUMU’

Alăturea cu drumu’

Ară bagia cu plugu’.

Vinie mândra cu prânzu’,

Dar de prânz ce-i aducea:

I-o adus miare, i-o adus piare,

I-o adus buze supţârialie.

Informator: Anghelina Baba (69 de ani), 1970

 

ÎNSARĂ, DUOAMNIE, ÎNSARĂ

Însară, Duoamnie, însară,

Să-mi iau bâta subsuoară

Să mă duc la oi afară,

Sara că o însărat

Şî la mândra c-am pliecat.

Când la mândra am ajuns

Deloc înluntru m-o dus.

Dar la mândra ce să vezi,

Carnie friptă şi scoverzi.

Carnie friptă, turcie dulci,

Mâncă bagie să cie culci,

Că iar trăbă să cie duci.

Las’ mândruţă că vin iară

Că nu-i mult pân’ mânie sară.

Sara bună m-am luoat

Şî la oi că am pliecat.

Mă uitai spre răsărit

C-am fuost la mândra în iubit.

Mă uitai spre scăpătat

C-am durmit la mândra-n sat.

Informator: Anuţa Boleanţu (23 de ani), 1959

 

CÂTU-I ŢARA

Câtu-i ţara unguriască,

Nu-i ca fata rumâniască,

Când ia brâul şî se încingie,

Faţa iei îi varsă sângie.

Când ia brâilie amânduoauă,

Faţa iei îi varsă rouă.

Informator: Anghelina Baba (69 de ani), 1960


 

ZÂUA-I NUOR

Zâua-i nuor, nuapcia-i senin

Ţasă mândra la chilim.

Frunză viargie, frunză îngustă

Ca să scuoată la sat mustră.

Ş-aşa ţasă de înflorat

De-mi scuoacie mustră-n sat.

Pe drum mierg, pe drum mă duc

Duoauă mândrie în paş m-ajung.

Una zâcie: hai cu minie,

Alta zâcie: nu cie ducie

Că cie scaldă-n lapcie dulcie.

Măcar să mă scalzi în miare,

Tuot mă duc la a mia muiarie.

Măcar să mă scalzi în zar,

Tuot mă duc la vai şî amar.

Informator: Nicoliţă Rusuloi-Troacă (49 de ani), 1969

 

FIRICEL DE CÂNEPĂ          

Firicel de cânepă,

Vino bagie sâmbătă,

Că sâmbătă pigluiesc

Argiliană,

Şî am vriamie să givăniesc

Ghiliezană.

Şî bărbatu-i dus la muoară,

Picie piatra să-l omoară,

Şî suocrii mi s-or culcat

Argiliană

Ş-am vriamie să stau la sfat

Ghiliezană.

Da-şi şci bage c-ai veni,

Argiliană,

M-aş albi, m-aş rumeni,

Ghiliezană,

Dar d-aş şci că mi-i lăsa,

Argiliană,  

Eu tarie ce-aş blăstăma,

Ghiliezană.

Informator: Radovan Beca (49 de ani), 1978

 

IA SAMA...

Ia sama binie şi viezi

Pentru cinie viaţa îţi pierzi,

Nu iubi pe orişicine

Să-ţi faci niamul de ruşine.

Să nu zâci mânie-poimâinie

Că n-or fuost ochii la cinie,

Să nu zâci că ai fuost băiat

Şi nu ai şciut pe cinie ai luoat.

 

Filimină, filimină,

Rupe-ce-aş din rădăcină

Să cie dau la a mia vecină,

Să cie ţână, să cie criască,

Să cie pună în firiastă.

 

Cine-şi iubiaşce vecina,

Ăla şcie ce-i ogina.

Siarie gardu’ ş-o iubiaşcie,

Vinie acasă s-oginiaşcie.

 

Da’ auzit-am din bătrâni

Că nu-i bun gardu’ al de spini.

Gardu-i bun din scânduri lacie

Şi mândruţa dân deparcie.

Informator: Petru Ion (55 de ani), 1960


 

LA BUNARI LA ŢIRIPAIA

 

La bunari la Ţiripaia

 

Ş-adapă Simion caii.

Nu-i adapă de sătuoşi

Ci-i adapă de făluoşi.

D-am o iapă, o chiamă Vida,

Şi pe mândruliţa Sida.

D-am o iapă fătătuoarie

Ş-o mândruţă ca ş-o fluoarie.

Io cu caii mă mândriesc

Cu mândrilie mă iubiesc.

(Cântată de corişti în 1969)

 

STRIGĂTURI

Sus opincă până puoţ

Până ai v’o duoi, tri zluoţi,

Că când tu ci-i îngăuri,

Io pe cinie ci-oi cârpi.

(Ghenă Băboni)

 

Io la juoc, nana la juoc,

Dar acasă nu-i de fuoc,

Numa’ un poşoriel de paie

Ş-aia-s vriejuri de ludaie.

***

Haida zdrianţă să sărim

Că şcim iarna ci-o păţim,

Că şcim iarna ci-o păţim,

Din cenuşă nu ieşim.

***

Da-i şci tuoarcie sâmbăta,

Cum cie întuorci duminica,

Ai fi guoală ca o uoală

Şî îmbrăcată ca şi o cantă.

***

Mă  pârăsc viecinilie

Că lie mânc găinilie

Dar io când m-oi mânia

Şî cocoşu’ li-oi mânca.

Şî cocoşu’ şî ciurcanu’,

Ialie or mânca pe poganu’.

Informator: Ilie Baba

 

STRIGĂTURI

Ardă-i fuocu’ de duşmani

Că iei spun că io n-am bani,

Da’ la min-i praşchia lată,

Stau băncilie să se bată.

            ***

Săracii cioarecii miei

C-o junit tata cu iei,

Şî când m-o făcut pe minie

I-o cârpit şi i-o pus binie.

            ***


 

Spunie, mândră, ieşi, nu ieşi

Ori rămâni fără firieşci,

Şi-ţi puni alcilie de fier

Când oi da cu ţâgla, săr.

            ***

Iu, iu, iu şi iu mă chiamă,

Iepurilie-i bun dă zamă,

Iepuriţa-i de friptură,

Mîndra-i de ţucat în gură.

            ***

Frunză viargie busuioc,

Cari-i de mini, îşi bat juoc,

Hai dârli, dârli, dârla,

Râsu’ şî comiegia.

(Piera Marian)

Informator: Ilie Baba

 

FRUNZĂ VIARGIE DE SĂCARĂ

Frunză viargie de săcară

Zî mândră de primăvară,

Ieş la socac afară

Când dă suoarilie îndăsară.

D-odată m-am pominit

Că buoactăru’ s-o oprit,

Şî pân pozonari căutând

Scuoase o ţedulie zâcând:

Giminiaţă la uopt ciasuri

Notariu cie chiamă-n faţă.

Da’ ieu când auzam

Tarie rău mă supăram

Că duoi ani dă zîlie

Să pitriec prin ţări străinie,

Da’ acasă n-am pe nimnie.


 

Iarbă criescută-ntre spini

D-am acasă duoi bătrâni,

Nimic nu lucră dân mâni.

Giminiaţa m-am sculat

Cufăru’ în spacie l-am luoat,

La notariu am pliecat.

 

Fluoarie mândră dân firiastră

Şî-nciepu iel să vorbiască:

Dragilor ficioriluor

Vuoi să pliecaţi plângând,

Dar o să întuoarceţi cântând.

Auzită de la Traian Radu

Informator: Radovan Beca, n. 1929 (49 de ani), 1978

 

 

A LU’ DIEDU’

Frică mi că muor ca mânie

Şî mă-ngruoapă la tri zâlie.

D-am lăsat cu jurământ

Să nu-mi siapie gruoapa afund.

D-am lăsat o vuorbă rară,

Să-mi lasă o mânuţă afară,

Mâna cu inialile,

Să mă plângă mândrilie.

Dasupra capului mieu

Argi-or tri lumini de său.

Ziua pluoaie, nuoapcia ningie,

Nimnie nu lie puoacie stângie.

Dar mândrilie când or plâns

Cu lacrimi în ochi li-or stâns.

Auzită de la Radovan Beca, n. 1929 (49 de ani), 1978


 

ASARĂ LA VRIAMIA CINII

Asară la vriamia cinii

M-alierga mândra cu cânii.

Dar m-aliargă dar nu pria

Că şcie că mierg la ia.

Fluoarie viargie ruptă-n duoauă,

Să-mi cuoasă chimiaşa nuoauă.

Dar chimiaşa-i de fuior

S-o puoarcie bagea cu duor.

Dar chimiaşa-i de bumbac

S-o puoarcie bagia cu drag.

Auzită de la Anghelina Baba (1891-1971)

 

FUOAIE VIARGIE DE DUOI FAGI

Fuoiae viargie de duoi fagi,

Duoi copii s-or avut dragi,

Când o fuost la logogit,

Părinţii nu i-o voit.

Când o fuost la însurat,

Părinţii nu i-o lăsat.

Iai de mână s-or luat

Şi-n Cimiş s-or aruncat.

Frunză viargie, iarbă crudă,

Ungie-i apa măi afundă.

Părinţii lor or aflat,

I-or luoat şi i-or îngropat.

Pe fetiţă lângă drum,

Iar pe fecior peste drum.

Din fecior o răsărit

Un brad mândru aurit,

Iar din fată o răsărit

O fluoarie de mărgărint.

Fuoaria cum se întingea

Pe fecior îl cupringea.

Oamenii care treceau

Pe părinţi-i blestemau.

Să lie fie jialia tarie

D-un junie ş-o fată marie.

Acelaşi informator

A LU’ MIŞA

Frunză viargie, liemn ciernit,

Pe Mişa l-or omorât

Trăian Buşa ş-un opcian

Hai, hai,

La biertu’ de la Clăman.

Hai, hai,

D-avui lumnie ş-o lăsai.

Cântă cucu-n vârf de paie

Pe Mişa comisâia-l taie,

Hai, hai,

D-avui lumnie ş-o lăsai.

Cântă cucu-n vârf de nuc

Pe Mişa la gruoapă-l duc,

Hai, hai,

D-avui lumie ş-o lăsai.

Informator: Traian Todoran- Radu (57 de ani), 1970

 

CÂCIE FLUORI...

Câcie fluori pe câmp înfluor,

Tuoacie mie-mi plâng de duor.

Criaşciţi fluori şi-nfluoriţi

Că mie nu-mi trebuiţi.

 

Că când vuoi m-aţi trebuit

Atuncia n-aţi înfluorit.

Criaşciţi fluori cât gardurilie

Să vă bată vânturilie,

Ca pe minie gândurilie.

Dar-Argiliană dân Banat,

Ci-ai gingit de m-ai lăsat.

Auzită de la Traian Todoran-Radu (57 de ani), 1970

 


 

STRIGĂTURI

 

Mândra mia frumuoasă ieşci,

Dar cu bagia cum trăieşci.

Trăiesc bine ca cu dracu’

Că ş-asară m-o spart capu’.

            ***

Da-ş şci bagie c-ai muri,

M-aş albi, m-aş rumâni.

Dar da-ş şci că ţ-o trecia,

M-aş ducie, m-aş înieca.

            ***

Câcie mândrie am avut,

Tuot cu mincia li-am pierdut.

Numai una m-o rămas

Şî cu aia duc năcaz,

Duc năcaz zâuă şî noapce

Duc năcaz până la moarce.

 

BUBULÂNA ( A lu’ Sava Pomană)

Bubulâna  spală lâna

Iac-aşa, uite aşa.

Trecu-n ficioriel călare

Iac-aşa, uite aşa.

Sămnu fecii că-i făcia

Iac-aşa, tocma’ aşa.

Fata ’napoi răspungia

Iac-aşa, vino-n cua.

Mama fecii c-o vigia

Sămn cu mâna că-i făcia

Iac-aşa, uicie aşa.

Fata ciudă că-i făcia

Iac-aşa, tocma’ aşa.

Informator: Ilie Baba

 


 

A LU’ MIŞA

De tri zâlie şî tri nopţi

De când visăz cu d-ai morţi

Hai, hai,

D-avui lumnie ş-o lăsai.

 

Giminiaţa m-am sculat

Nevasta în pat m-am lăsat

La Găianţu am plecat

Hai, hai,

D-avui mândră ş-o lăsai.

 

Am băut la călpag

Şi din grai că am strâgat

Hai, hai,

D-avui lume ş-o lăsai.

 

Vină tu, Paio afară,

Numa’ oţără-ţărişoară,

Iar Paia din grai grăia:

Du-ce Mişo `naincie

Că şî io mis după cinie

Hai, hai,

D-avui lume ş-o lăsai.

 

Când la birt el ajungea

Cu Mocioacă mâna da

Hai, hai,

D-avui lume ş-o lăsai.

 

Când afară el ieşa,

Cuzman cu cârjia da

Hai, hai,

D-avui lume ş-o lăsai.

 

Iar Cuzman din grai grăia:

Vino tu, Buşo, măi tarie

Că pe mini Mişa m-omoarie

Hai, hai,

D-avui lume ş-o lăsai.

 

Buşa fuga îmi curia

Şî pe Mişa îl pringia

De la spacie, peste coacie,

Să-şi viarsă focurilie toacie,

Hai, hai,

D-avui lume ş-o lăsai.

 

Foaie viargie, foi de brad

Pă Mişa că l-or tăiat

Trăian Buşa ş-un opcian

La birtu a lu’ Clăman.

Auzită în 1986 de la Ghiţă Radovancev-Piri (46 de ani)

 

SUB TUFĂ DE CLOPOCEL

Sub tufă de clopocel

Zace un tânăr voinicel

Cu mândruţa lângă el.

 

Scoală, scoală, măi bărbacie,

Nu măi zace tot pe spacie

Că m-am urât zâlilie

Mutând căpătâilie

 

Când la cap, când la picioare,

Când la umbră, când la soare,

Au, au, au inimă, au.

Acelaşi informator

 


 

A LU’ GHINĂ FILIMON

Tot aşa să ţânie casa,

Tot cu plugu’ şî cu coasa,

Cu vorba şî cu minciuna

Nu se poacie întotdeauna.

Informator: I.C.-Lungu

 

PLINU-I CODRU’ DE VOINICI

Plinu-i codru de voinici

La tot fagu’ îs câtă cinci

Da’ la fagu’ dân intrare

Zacie bagia în delungare

Mândra la cap îi şăgiarie

Şî din gură cuvântarie:

Ori mori bagio, ori cie scoală,

Ori dă-mi şî mie din boală.

Că mie mi s-o urât

Pierinilie primienind,

Când la cap, când la picioare,

Când la umbră, când la soare.

Iar bagia din grai grăia:

Atunci mândră m-oi scula,

Când tu mie-mi aducea

Sloi de ghiaţă în dric de vară,

Mură neagră în dric de iarnă.

Ş-atunci mândra mi se lua

Şî-mi umbla, şî-mi colinda,

Şî la bagia se-torcia

Şî din gură cuvânta:

Am umblat, am colindat,

Dar nimica n-am aflat.

Dar bagia dîn grai grăia:

Mândra mia, bolânda mia,

Mândra mia, bolândă ieşci,

Or tu nu ce nădăieşci,

Mură niagră îs ochii tăi,

Sloi de ghiaţă îi gura tea.

Şî mândra mi-l săruta

Şi bagia mi să scula.

Informator: Anghelina Baba (1891-1971)

 

AM O TURMĂ

Am o turmă de oiţe

Ş-o frumuoasă mândruliţă.

D-am o turmă de mioare

Ş-o mândruţă iubitoare.

Eu cu turma mă nutresc

Şî cu mândra mă iubesc.

 

Turma-mi paşcie pe colinie

Şî mândra la minie vinie.

Turma-mi paşcie pe fâniaţă

Şî ieu stau cu mândra-n braţă.

 

Turma-mi paşcie la izlaz,

Ieu de mândra nu mă las.

Nu mă las până nu mor

Că îi floarie de bujor.

Informator: Petru Jenar (34 de ani), 1970

 

STRIGĂTURI

 

Frunză viargie, siminic,

De sărac ieu n-am nimic,

Numa’ un poşoriel de paie

Ş-aia-s vriejuri de ludaie.

            ***

Vino mândro după minie,

Să cie învăţ a trăi binie.

Vacilie nu ci-or împungie

Da’ nu vei avea ce mulgie

Pân’ pod vi-i miargie desculţă

Nu ci-i împungie prin greunţă.

Auzită de la tata Florian Bogdan

...

Când eram de nu iubeam,

Ungie-ajungiam mă culcam,

Mă culcam pe vatra goală,

Gângiam că-s la mândra-n poală-

Auzită de la Lina Mălaimare

Informator: Ghiţă Radovancev-Piri (46 de ani), 1986

 

COSTA INIMOSU’

De la noi pe vale-n jos

Iastă un Costa inimos,

Cu oi mulcie şî mioare

Şî c-o mândră iubioare,

Ş-o grămadă de căţei

Ce păza turma cu iei.

Costa oilie îşi păşcea,

Mândra la iel că vinia,

De mâncare-i aducea.

Costa-n poală mi-o lua

Şi mândra şi-o săruta.

Bată-mi-cie mândro, bată,

Că mi-am pierdut turma toată,

Că mândro pentru ochii tăi

Mi-am pierdut turma de miei,

Mândro pentru gura ta

Îmi pierdui ieu turma mea.

Informator: Petru Jenar (34 de ani), 1970

 

TRECE RÂNDU’ FECILOR...

(A lu’ Iosa lăutaru’)

Trece rându’ fecilor

Ca şi rându’ merelor.

Până-s ielie micucielie,

Ielie stau pe crângurielie,

Dar când ielie se măriesc,

Cad la pământ şi putrăzăsc,

Şî părinţii lie urăsc

Şî străinii lie îndrăgiesc.

 

Ducie dor ungie cie mâi,

La bagia la căpătâi,

Şî de bagia o fi durmit,

Spunie-i că m-am logogit,

Iar de bagia o fi culcat,

Spune-i că m-am măritat.

Auzită de la Ana Sudom-Pipălacă (49 de ani), 1975

 

Ducie dor cu dorurile

La plugari cu plugurilie.

Ducie şi la bagia al mieu,

Să vadă cât îi de grieu,

Şi să-i stea plugu-n oguor,

Când l-ajungie al mândrii dor.

Auzită de la A. Baba (1891-1971)

 

MAICĂ, INIMĂ DE PIATRĂ...

Mică, inimă de piatră

Dar vină la mini vr’odată,

Să mă viezi vie or’ moartă,

Să viezi strinii cum mă poartă,

Ai-hai, dăsculţă şî dezbrăcată.

Că aşa-i pita strinilor

Ca şi umbra spinilor.

Că cie puni să cie umbrieşci

Dar mai tare cie-nspiniej.

Cine n-are dor şi jialie,

Nu măi iubiaşcie muiarie,

Că mis blăstămat

Să trăiesc tot în păcat,

În păcat şî cu năcaz

Şî cu lacrimi pe obraz.

C-aşa-i viaţa pe pământ

Cu lacrimi şî jurământ.

Că-aşa trebuie să fie

Când nu-i om de omenie.

Auzită de la Ionel Păunescu (38 de ani), 1970

 

A LU` COMAT OMORIANU

Dragu-mi la băutură

Cu oamini frumoşi la gură.

Cine nu şcie ce-i doru’,

Treacă marea cu vaporu’.

Dar al ce nu şcie jialia,

Lasă casa şi muiaria

Şî pleacă în ţări străinie,

Ungie nu arie pe nimnie.

Cin’ doriaşce America,

Dumnezeu, las’ să io dea,

Să văd cât îi de grea,

Să mă vadă şî pe mine

Cât dor duc în ţări străine.

Acelaşi informator

 

A LU’ GHEME BĂBONI

Strugurii se coc la gial,

Vinu’ se bia din pahar,

Din pahar, din litră veche,

Cu mândrilie n-ai pereche.

Că vinu cie-nvieseliaşcie

Dar mândra cie năcăjaşcie.

Informator: Vasălică Baba, n. 1924

 

PĂSĂRICĂ DIN CUNUNĂ...

Păsărică din cunună,

Nu-mi cânta sara pe lună,

Că inima mea nu-i bună,

Că-i liegată în curialie,

Mâncată de mulcie rialie.

 

Cântă cucu-n par de vie,

Io gingiesc că-mi cântă mie.

Dar iel cântă la voinici

Care se duc de pe aici.

Cuculie nu măi cânta,

Că nu cie pot asculta,

Că mi-i niagră inima,

Că şi io-acum ’oi plieca.

Informator: Ionel Păunescu (38 de ani), 1970

 

A LU’ NICU VEREGIANU

Bagie, bunulie,

n-asculta minciunilie,

Oi, hoi, nori în zori,

Apă din viori,

Apa-i viorească,

Mândra să-mi trăiască.

N-asculta minciunilie

Ce te-nvaţă mândilie,

Oi, hoi, nori în zori,

Apă din viori,

Apa-i viorească,

Fata argilieniască.

Informator: Ionel Păunescu-Gornicu (38 de ani),1970

 

CINE-N LUME...

(A lu’ Lică Omorianu)

Cine-n lume îi măi marie

Şî măi marie şi măi tarie,

Nană?

Moarcia în lumie îi măi marie

Şi de nime’ frică n-are.

 

Moarcie, moarcie otrăvită,

Nemiloasă, cruntă-vită,

Lasă-mă să mai trăiesc

Viacu să mi-l viecuiesc.

 

C-acuma mi-i lumnia dragă

Până nu mi-i barba albă,

Măi, măi.

Că dacă ’oi îmbătrâni

Numa’ de ocară ’oi fi,

La nime’ n-oi trebui,

Măi, măi.

Informator: Ionel Păunescu (38 de ani), 1970

 

FRUNZĂ VIARGIE

(A lu’ Traian Radu)

Frunză viargie din cetacie

Nu mă cătăni împăracie

Că n-am cinie să mă caucie.

Surorile-s măritacie,

Frăţiuorii stau deparcie,

Dar măicuţa mi-i bătrână,

Ia cu bâtu’ abia să mână.

Auzită de la Ghiţă Radovancev Piri

 

 

MÂNDRO, MÂNDRO...

(A lu’ Nicu Vărăgianu)

Mândro, mândro, tu d-ai vrea,

Cât astară ai fi a mea.

Că şci mândro cum ziciai

Că pă altu’ în lume n-ai.

Hai mândro să ne jurăm,

Carie o fi să ne lăsăm,

De m-oi lăsa mândro ieu,

Să mă uşcie Dumnezeu,

De ci-lăsa dumneata,

Să cie uşcie Priacesta.

Informator: Ionel Păunescu

 

FOAIE VIARGIE...

Foaie viargie, flori de măr,

Maică doi ficiori mă cer,

Unu-i oacheş ş-altui băl.

Dară tu, măicuţa mia,

Ia sama ungie mi-i da,

Numa’ nu mă înstrăina.

Tu măicuţă dă-oi muri,

Pă minie nu mă jeli,

Că mă jăliesc voinicii.

Numa’ tu măicuţa mia.

S-aduni bani de la masă,

Să iai cârpie de mătasă.

S-aduni bani din sâmbrie,

Să-mi iai cuie la sicrie,

Şi să-mi puni pomană mie.

Informator: Ionel Păunescu (38 de ani), 1970

 

STRIGĂTURI

De la fina pân’ la naşa,

Nu-i gură ca la mireasa.

Foaie viargie, foi de nuc,

Mulce mândrie d-am avut,

Şî iar viargie ca aluna,

În tot satu’ câtă una.

Câtă una, câtă două,

Câtă nouăzeci şi nouă.

            ***

Dar mai mulce-n Nicolinţ

Că n-au frică de părinţ’.

Ungie guogie lie-ntâlnieşci,

Stai în loc şî givănieşci.

            ***

Nici o mândră nu m-o scris,

Numa’ noapcia o văd în vis,

M-am sculat ş-am pipăit

Dar nici una n-am găsit

Pusăi mâna pe pierină

Dar nici una lângă mine.

            ***

Mă uitai la cinieriaţă

Şî gângi la bătrâniaţă,

Mă gângi şi mă gângiesc

Că mândrilie mă părăsăsc.

Auzită de la Sima Mălaimare (1914-1986)

 

CÂCIE MÂNDRIE

Câcie mândrie-am avut ieu,

N-o avut solgabirău,

Şî pe câcie le-am urât,

Nici notariu n-o avut.

Măi cu una am rămas

Şî cu aia trag năcaz,

Trag năcaz ziuă şi noapcie,

Trag năcaz până la moarcie.

 

Tot am zis şi m-o fost frică

Că m-o fi muiaria mică,

Dar mulţam lu’ Dumniezeu

Că-i mai mare decât ieu.

Măi ’naltă, măi sprâncenată,

Poace sări să mă bată.

Informator: Ghiţă Perneac-Potaie (55 de ani), 1978

 

MÂNDRUŢĂ CU OCHI MICI

Mândruţă cu ochii mici

Ce mă faci să trec pe aici

Ba ieu bagie nu cie fac,

Numa’ tu-mi treci de drag.

 

Pe socacu’ cari mi-i drag,

Calie n-am da’ treaba-mi fac,

Dar pe carie mi-i urât,

Treabă am şi nu mă duc.

 

Mândruţo cu ochii dulci

Sara când treci să cie culci

Ţucu-ţi mândră guriţa,

Sara când treci uliţa.

Auzită de la Anghelina Baba (1891-1971)

 

IO IUBIESC, NANA IUBIAŞCIE

Io iubiesc, nana iubiaşcie,

Casa ni se prăpăgiaşcie.

Io iubiesc ca un copil,

Iar nana cânie bătrân.

Lasă nană de iubit

Că casa s-o prăpăgit.

 

Tot aşa se ţânie casa

Tot cu plugu’ şî cu coasa,

Nu cu biertu’, cu iubitu’

Că cie află-ncolăcitu’.

Informator: Ghiţă Perneac-Potaie (55 de ani), 1978

 

IOANE, IOANE

Au Ioane, Ioane,

Io ţ-am dat coroane.

Ce-ai făcut cu ialie?

Le-am dat la muiarie.

 

Să cumpirie albialie,

Să pună pe pialie,

Ca să se albiască,

Boala s-o loviască.

Auzită de la Ghiţă Perneac-Potaie (55 de ani), 1978

 

A LU’ STANCIU

Lumnia cară şî cosaşcie

Stanciu şage se gostaşcie,

Şî de nimie nu măriaşcie.

Frunză viarge, iarbă niagră,

Doi jândari pe Stanciu-l liagă.

La număru’ treizeci-şapcie

În podrumu’ al de moarcie.

Lumnia ară, lumnia cară,

Stanciu nu-i mei pe ’otare.

Lumnia cară şo cosaşcie,

Stanciu şage şî robiaşcie.

Vingie-ţ’ mândră, cie ţi-i vinge,

Vinge-ţ’ puii de la poalie,

Mă scoacie de la închisoarie.

Vinge-ţ’ caii din cocie,

Mă scoacie de la robie.

 

D-aş avia şî ieu muiarie

Ar vini la sărbătoarie.

D-aş avia şi ieu măicuţă,

Ar vini cu v’o pituţă.

D-aşa trebuie să fie,

Ca să mor io la robie.

Auzită de la Ghiţă Mic- Borândău (38 de ani), 1968

 

A LU’ CIOTĂ

(variantă)

Pe câmpu’ cu fluorilie

Paşcie Ciota oilie.

D-un fir paşcie, unul criaşcie

Ciota mi se vieseliaşcie.

Criaşcie-ţi fluori cât gardurilie,

Să vă bată vânturilie

Ca pe minie gândurilie.

D-un fir paşcie, unul criaşcie,

Iată Ciota-mbătrâniaşcie,

Dar Ciota când o muri

N-arie cine de-a-l jeli,

Numai oilie de-a’ lui

Într-un deal s-or aduna

După Ciota s-or cânta.

Şi-ntr-un deal s-or astrânge,

După Ciota toate-or plânge.

Auzită de la Costa Mărghiticianu, n. 1920 (48 de ani), 1968

 

MÂNDRĂ, PUP DE TRANDAFIR

Mândră, pup de trandafir,

Lasă-mă să rup un fir.

Rupe-ţi bage unu’, doi,

Dar să şcim numa’ noi doi.

Rupe-ţi bage doi şi tri,

Numa’ d-alta să nu şci-

Rupe-ţi bage tri şi patru,

Că de nu lie rupie altu’.

Rupe-ţi bage cât îi vrea

Trandafir din creanga mea.

Informator: Ilie Rusovan (32 de ani), 1970

 

SUS ÎI LUNA...

Sus îi luna în doauă coarnie,

Doarmie toată lumnia, doarmie,

D-aş durmi şî eu un somn

Şî n-am pat unge să dorm.

Că lămpile-s toace stânse

Şî porţilie-s toace-nchise.

Firieştilie-s astupace

Şî mândrilie mis culcace.

Numa’ mândruţa mea

Arge-o lampă ca şi-o stea.

Şage mândra la lumină

Ş-aşceaptă bagea să-i vină.

Nu şciu doamnie d-oi pucea

Să mă duc până la ea,

S-o sărut pe obrăjor

Să mă culc şi să adorm.

Informator: Petru Jenar (34 de ani), 1970

 

BUNĂ SARA LU’ AJUN

(colindă)

Bună sara lu’ Ajun,

Că-i mai bună a lu’ Crăciun,

Că-i cu miei şî cu purciei,

Cur copiii după ei.

Oile lânoasă,

Vacile lăptoase,

Porcii graş` şi unsuroş`

Mânce-i gazda sănătos.

Suice gazdo sus pe coş

Şî ne adu un cârtaboş

Cât picioru’ meu de gros.

Duce gazdo la poliţă

Şî ne adă o lopăciţă.

Suice gazdo în băgrin

Şî ne adă un par de vin.

Duce gazdo în soba marie

Şî ne adă o pocheraie.

Bagă mâna în pozonari

Şî nie adă vr-un criţari. 

 

 CU CERBU’

(colindă)

Tu, tu, tu, cerbuţ buzat

Ce-ai mâncat de ce-ai umflat?

Mămăligă cu unsoare,

O spus tata să mă însoare,

Dară mama nu mă lasă

Să aduc potca-n casă,

Că-i cu ţoalie de mătasă,

Cizme roşii potcovice,

De piciorul ei lovice.

 

LA O FATĂ MARE

(colindă)

Cam la această casă

Este o fată mare.

Oi, Domnului, Doamne,

De mare ce-mi era,

Mulţi pe ea că mi-o cerea.

Oi, Domnului, Doamne,

Un copil de birtaş,

Să plăciţ’ pe colindaş,

Oi, Domnului, Doamne,

Că-i frumoasă ca oglinda,

Să plăceşci gazdo colinda,

Oi, Domnului, Doamne.

Auzită în 1957 de la Tuţu Ardelean-Bucioi (născut în 1888)

 

FLORILE DALBE

(colindă)

Scoală gazdo, nu durmi,

Fluorile dalbe.

Că ce mâncă puricii,

Florile dalbe.

Că nu-i vriamia de durmit,

Florile dalbe,

Ci vriamia de vieselit,

Florile dalbe.

Ci vriamia de vieselit,

Florile dalbe,

Că Crăciunu’ ne-o vinit,

Florile dalbe

. Auzită în copilărie de la ţigani colindători

 

ASOCIAŢIUNEA PENTRU LITERATURA ŞI CULTURA POPORULUI ROMÂN (ASTRA)

 

 Ideea formării unei asociaţii la românii din Ungaria apare spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Lupta intelectualilor români de a uni pe toţi românii, indiferent de confesiunea pe care o propagau, într-o comunitate culturală a fost împiedicată mereu de autorităţile maghiare. Dar tocmai piedicile autorităţilor i-au însufleţit şi i-au oţelit, astfel că ideea a  luat un avânt şi mai mare şi a câştigat un teren tot mai fertil pentru răspândirea culturii naţionale în păturile largi ale poporului. Această asociaţiune avea menirea să exprime unitatea naţională, să unească pe românii dezbinaţi în două confesiuni şi ca prin mijloace literare şi culturale să oprească divergenţele confesionale.

Prin Mitropolitul Andrei Şaguna s-a înaintat guvernatorului, la 10 mai 1860, o petiţie semnată de 171 de intelectuali români în frunte cu însuşi Mitropolitul Şaguna. La şedinţa de constituire, din 4 noiembrie 1861, s-a înfiinţat Asociaţiunea, Andrei Şaguna fiind ales preşedinte, vicepreşedinte canonicul Timotei Cipariu, iar secretar publicistul George Bariţiu. La Adunarea Generală a Asociaţiunii din anul 1895, care a avut loc la Blaj, au fost modificate unele puncte din Statutul ASTREI, ea lărgindu-şi activitatea şi în afara Transilvaniei, formându-se astfel şi primele agenturi (filiale) în Banat.

Marele animator al vieţii culturale şi spirituale, protopopul Trifon Miclea, a trimis, în 29 martie 1899 (stil vechi)  o scrisoare Comitetului Central al Asociaţiunii din Sibiu, în care menţionează :  

„În interesul onoratei „Asociaţiuni” rog onoratul comitet să binevoiască a acorda învăţăcelului (elevului) Simeon Bogdan din Satu Nou stipendiu de 25 florini.

În Satu Nou sânt peste 100 maeştri români, şi în acest ţinut expus sânt mulţi maeştri şi doresc ca pe toţi să îi aduc în legătură cu onorata Asociaţiune să se facă membri iar acest stipendiu neînsemnat ar contribui mult la aceasta.

E foarte necesar ca şi noi de aici de lângă Belgrad, capitala Serbiei, să fim în strânsă legătură cu onorata Asociaţiune şi cu naţiunea noastră”.

Comitetul Central de conducere al ASTREI a hotărât să se înfiinţeze Departamentul Panciova în anul 1899. Menţionăm numele „bobocilor” care au activat în cadrul Departamentului Panciova al ASTREI: protopopul Trifon Miclea, notarul Petru Stoica şi membrii ordinari (care au plătit 5 florini): Ioan Balnojan, George Roşculeţ, George Ortopan, Ioan Zagaicean, Ioan Gaşpar, Vasile Rudnean. Merite pentru înfiinţarea Departamentului Panciova a avut protopopul Trifon Miclea, el fiind membru pe viaţă al acestuia.

Înfiinţarea ASTREI la Satu-Nou datează de la începutul lunii ianuarie 1900. După mai mulţi ani de la înfiinţare, printr-un act (purtând data de 25 aprilie 1914) al Episcopului diecezan Miron Cristea din Caransebeş se sugerează Comitetului parohial să cedeze „casa comunei bisericeşti pentru trebuinţele culturale ale credincioşilor noştri, ca astfel cât mai curând să se poată oferi „dornicilor” de hrană sufletească o lectură instructivă, pentru ţinerea în cadrul „Asociaţiunei” a conferinţelor de cuprins religios, cultural şi istoric  din trecutul nostru.”

La scurt timp după aceea s-a făcut „înscrierea” Bisericii Ortodoxe Române din loc ca membru fondator al „Asociaţiunii” prin plătirea taxei de 400 de coroane în opt rate.

 

Înv.Petru Stoica (1859 – 1930)

              Primul preşedinte a fost prot. Trifon Miclea, iar apoi învăţătorul Petru Stoica.

În cadrul ASTREI a activat şi biblioteca Asociaţiunii. După terminarea primului război mondial, în noul stat iugoslav a încetat activitatea ASTREI. Abia la 19 martie 1936, la Petrovasâla (Vladimirovaţ) s-a reînfiinţat Asociaţiunea, preşedinte fiind ales preotul Ioan Mităr, iar secretar preotul Lazăr Cârdu.

La Satu-Nou, adunarea de constituire a avut loc, în prezenţa unui număr mare de săteni, la 27 martie 1939. Preşedinte a fost ales Ioan Murgu, secretar Trifu Şocardă, verificatori Sevi Boleanţu şi Florea Tărâţă. Nou-înfiinţata filială a avut membri câteva sute de familii, iar în decursul celui de-al doilea război mondial, un număr mare de familii ţigăneşti, mulţumită acestei asociaţiuni, au fost protejate şi scutite de a fi trimise în lagărele naziste de concentrare.

 

Faximilul Statutului Filialei „Astra” din Satu-Nou, aprobate de către Banovina Regală Dunăreană, pe data de 12.oct.1939 (II/2 nr.64891)

FANFARA „CULTURA”

Fanfara “Cultura” – 1938, dirijor Nicolae Iorga

 

Ideea ca şi la Satu-Nou să răsune sunete de fanfară a fost dată de trei prieteni şi trei vecini, şi anume de: Lazăr Ortopan, comerciant, Lazăr Stamena-Ţuchi, croitor, şi Ioţa Pomană-Frau, agricultor. În anul 1935, aceste trei persoane, ajutate şi de alţi săteni, au invitat în sat fanfara din Oreşaţ, să cânte la hora satului şi să susţină un program cultural. Încântaţi de programul prezentat de oaspeţi, la Satu-Nou se organizează o colectă pentru cumpărarea instrumentelor muzicale necesare înjghebării unei fanfare.

Acţiunea a primit o mare amploare, astfel că întreg satul a contribuit cu bani sau în natură (porumb, grâu). Pe lângă cei amintiţi, la reuşita acestei acţiuni şi-au adus contribuţia: Paia Rusuloi-Troacă, Rusalin Togeraş, Stevan Boleanţu-Ţiţi, Gheorghe Maliţa-Pidol, Iovan Lazăr, Pavel Todorov-Birgeanu şi mulţi alţii.

În anul 1936 s-a format un comitet de organizare şi s-au elaborat Statutele Fanfarei, care au fost aprobate de autorităţi la 7 octombrie 1936. Conform articolului 5 al Statutelor, membrii Fanfarei pot fi: fondatori (care au depus 500 de dinari), membri

 

Tânărul fanfarist – Lazăr Blaj şi soţia Selina – 1942

 

  ajutători (care au depus 200 de dinari) şi membri activi (care în decurs de cinci ani vor achita o cotizaţie anuală de 10 dinari şi în acest timp se vor supune dispoziţiilor Statutelor), iar membri de onoare vor fi acele persoane care se vor menţiona în munca culturală depusă şi vor fi aleşi în adunarea anuală. Dintre membrii fondatori îi amintim pe: Lazăr Ortopan (care a vândut un jugăr de pământ şi a donat toţi banii pentru cumpărarea instrumentelor muzicale), Sava Buzdică, Ion Branţ, Traian Buzdică, Sevi Boleanţu, Sava Omorean-Dichiţa, Pavel Blaj, Gheorghe Boleanţu şi alţii.

Din banii colectaţi imediat au fost cumpărate 22 de instrumente în „ştim normal”. Pentru a avea visul împlinit, Comitetul de iniţiativă a solicitat concursul dirijorului Nicolae Iorga din Vlaicovăţ. Acceptând această solicitare a „bobocilor”, el a întors toate instrumentele muzicale de unde au fost cumpărate şi a adus altele în „ştim înalt”. Interesant că, mulţi ani mai târziu, adică în 1980, din nou au fost procurate instrumente în „ştim normal” de la firma „Bela Trupel” din Apatin.

Spre sfârşitul anului 1936 au început instrucţiile. Interesul tinerilor era evident, astfel că 40 de tineri au început să frecventeze repetiţiile. Nicolae Iorga a transmis calităţile de bun instructor asupra tinerilor şi, după patru luni de instrucţii, a reuşit să fie bine pregătiţi şi să poată descifra toate secretele notelor muzicale. Tinerii fanfarişti au reuşit ca în acest răstimp să înveţe câteva melodii şi jocuri, pe care au început să le cânte în scurt timp la hora satului.

Bucuria sătenilor era nespus de mare văzând realizate pe deplin roadele muncii tinerilor fanfarişti. Dar, la scurt timp vrajba a intrat în mijlocul membrilor fondatori, fiecare dorind să aibă supramaţie asupra Fanfarei. Redăm discursul preotului Victor Popovici, rostit la prima adunare generală din luna martie 1937:

„ Onoroată adunare generală,

Ca oricare Socetate Culturală, care se conduce în baza unor statute aporbate de autorităţile competente mai înalte, tot aşa şi Socetatea „Cultura” a fanfarei noastre din comuna Satu Nou, trebuie să îşi ţină adunarea anuală generală ordinară care va alege comitetul de conducere, de acţiune, care este chemat a da acestei Socetăţi îndrumări-directive pentru ca fanfara noastră, abia ajunsă la viaţă să-şi poată continua activitatea binefăcătoare în pace, linişte şi bună înţelegere.

Ştiţi cu toţii cum toată comuna a săltat de bucurie când a avăzut şi s-a convins că vlăstarele noastre tinere, într-un timp relativ scurt, au ajuns să facă progres uimitor, prin ce s-a dat dovadă că tânăra fanfară din Satu Nou, este compusă din elemente de valoare, din tineri de bună speranţă care doresc să fie oameni de ordine, de disciplină şi cinste. Să nu credeţi iubiţilor că Fanfara aceasta este a unora sau a altora, ea nu este numai a membrilor fondatori pe viaţă şi a celor activi, ci a tuturor creştinilor drept credincioşi din întreaga comună, pentru că toţi au jertfit, cu mult-puţin, pentru cumpărarea şi achitarea instrumentelor muzicale, câştigate cu multă trudă. Tot satul a contribuit cu darul său pentru realizarea acestei Fanfare, deci cu toţii au dreptul să se intereseze, ca această Fanfară să îşi poată continua activitatea şi să nu fie osândită la moarte înainte de vreme. Cred că dacă astăzi veţi alege un comitet de conducere, se va întoarce pacea şi buna rânduială în mijlocul acestei societăţi, care va prospera spre bucuria tuturor fiilor din această comună.

Vă mulţumesc că m-aţi proclamat de preşedinte ad hoc al acestei adunări şi înainte de a trece la ordinea zilei, ţin de datorinţa a saluta în mijlocul nostru pe domnul Nacelnik (Prefect) Malešević, care se prezintă în mijlocul nostru astăzi ca delegat al autorităţilor superioare competente.

Vă salut şi de Dv. Domnilor membri fondatori pe viaţă şi activi, vă zic Bine aţi venit şi cu aceasta declar adunarea deschisă ”.

 

Un grup de fanfarişti – 1942

 

După aceea s-a trecut la discuţii, s-au dat diferite propuneri şi sugestii şi, în fine, a fost ales primul Comitet de conducere în următoarea componenţă: Paia Rusuloi-Troacă – preşedinte, Nicolae Flora – secretar, Ghiga Stanciu – casier, iar membri: Gheorghe Ardelean, Gheorghe Ştefan-Buţa, Paia Dogan, Milan Balnojan, Traian Stoian-Naicu, Costa Crăinean, George Beznea, Lazăr Crăinean-Ţolea, Nicolae Mandreş şi Stevan Boleanţu-Ţiţi.

După această adunare, Fanfara a progresat cu paşi evidenţi, îmbogăţindu-şi zi de zi repertoriul. În primăvara anului 1937 şi-a făcut debutul în public, cântând la logodna tânărului Vasile Omorian-Dichiţa. Până atunci, la hora satului cântau diferite tarafuri, iar de atunci Fanfara a organizat cu regularitate jocul cel mare în zilele de duminică şi la sărbători şi a cântat la înmormântări, la nunţi, la diferite manifestări culturale şi în alte ocazii. În seara de Revelion (în acelaşi an), Fanfara s-a prezentat în faţa sătenilor cu un program cultural, la care a participat şi echipa de căluşari.

La plecarea sa din sat, instructorul Nicolae Iorga a propus ca viitor conducător al Fanfarei să fie ales Gheorghe Boleanţu-Şiuşiu, iar locţiitori pe Gheorghe Maliţa-Pidol şi Stevan Boleanţu-Ţiţi.

La scurt timp, un grup de fanfarişti, în frunte cu dirijorul Boleanţu, au plecat în armată, astfel că a urmat o perioadă de stagnare a activităţii Fanfarei. Conducerea Societăţii „Cultura” l-a invitat din nou pe iscusitul dirijor şi isntructor Nicolae Iorga  pentru a relua instruirea fanfariştilor. La venirea lui în sat, Fanfarei s-au ataşat un grup de tineri dornici să devină fanfarişti. În intervalul de timp până la venirea din armată a lui Gheorghe Boleanţu s-a organizat un program cultural în sat. În timpul stagiului militar, dirijorul Boleanţu a fost încadrat într-o formaţie de muzică militară, unde şi-a însuşit o mare experienţă muzicală. Întors din armată şi reales dirijor, Gheorghe Boleanţu a intensificat repetiţiile şi a pregătit un program cultural, cu care Fanfara a vizitat localităţile Ovcea, Petrovasâla şi Vlaicovăţ.

În decursul celui de-al doilea război mondial, Fanfara a participat la întrecerile de la Vladimirovaţ, de unde s-a plasat pentru întrecerile finale de la Vârşeţ. În ziua de Crăciun 1942, Societatea „Cultura” a pregătit un program cultural, alcătuit şi din câteva piese pentru fanfară. La acest concert au participat şi elevi ai şcolii secundare din sat cu câteva declamaţii şi piesa de teatru „Eva”. A doua zi de Crăciun, la Ovcea, intelectualitatea din sat a pregătit un program cultural de sărbători, el fiind completat de piese muzicale interpretate de Fanfara „Cultura”.

În toamna anului 1944, pe frontul din Srem, când încă mai bubuiau tunurile, a fost înfiinţată muzica militară. În această fanfară au fost înrolaţi – şi încadraţi în Brigada I craineană a Diviziei a V-a – şi câţiva membri ai Fanfarei din Satu-Nou, şi anume: Pavel Todoran, Gheorghe Maliţa-Pidol, Roman Sabov- Admiral, Arun Jenar-Ciucur, Stevan Ardelean-Puiu, Lazăr Blaj, Sava Doiceanin-Dogan. Alăturii de fanfariştii din Satu-Nou au fost încadraţi şi membrii fanfarei din Vlaicovăţ, până la demobilizare, în anul 1946.

Calitatea de bună fanfară s-a adeverit şi în anul 1948, când la Vârşeţ au fost organizate întreceri de fanfare, la care Fanfara „Cultura” a cucerit locul I, în concurenţa puternică a fanfarelor din Apatin, Sombor, Vlaicovăţ, Mesici şi din alte localităţi.

 

Fanfara „Cultura” – 1959, dirijor Gheorghe Boleanţu

 

 

 

Din anul 1947 şi până în 15 ianuarie 1955, Fanfara a fost încadrată în S.C.A. „Valeriu Docna”, ceea ce se poate vedea şi din procesul verbal luat în ziua de 15 ianuarie 1955, la ora 17, la întrunirea membrilor secţiei de muzică „Fanfara” a Societăţii Culturale „Valeriu Docna” din loc, cu ocazia transformării („trecerii”) secţiei în „societate de muzică amatoricească”. Astfel, în şedinţa din 17 februarie 1955, ţinută în faţa a 100 de alegători-fondatori (”înfiinţători”) şi deschisă de Stevan Boleanţu-Ţiţi, preşedintele Comitetului de iniţiativă, aceasta a explicat cu următoarele cuvinte însemnătatea adunării de constituire:

„Această Societate din nou înfiinţată este secţia fanfarei din loc a societăţii „V. Docna”, care continuă să existe, dar că secţia aceasta are să se dezvolte mai mult şi mai bine ca societate culturală amatoricească ”.

 

1959 – La logodna lui Ionică Smolean - Bârşte

 

 

Odată cu înfiinţarea Uniunii Culturale a Românilor din Voivodina, Fanfara „Cultura” participă la trecerile în revistă ale fanfarelor de la Vârşeţ, Zrenianin, Panciova, Fântâna Fetei etc., unde a obţinut numeroase premii, diplome, recunoştinţe şi menţiuni. La festivitatea de marcare a 15 ani de la izbucnirea  răscoalei din 1941, unde s-a ţinut şi o întrecere a fanfarelor, în concurenţa extrem de puternică a fanfarelor din Mesici, Coştei, Oreşaţ, Doloave, Glogoni, Uzdin şi a fanfarei pompierilor din Panciova, Fanfara „Cultura” s-a plasat pe locul II.

După 22 de ani de muncă de pionierat, în care Fanfara a progresat şi a devenit cunoscută în întreg Banatul, Gheorghe Boleanţu a demisionat din funcţia de dirijor, iar în locul lui a fost ales Iovan Doşlea. Sub conducerea acestui dirijor, Fanfara şi-a continuat cu succes activitatea culturală, participând cu regularitate la toate manifestările culturale din sat şi la emulaţiile fanfarelor. În anul 1960 se face o nouă încercare de împrospătare a Fanfarei cu tinere talente, astfel că au aderat 18 tineri din sat, dornici să devină fanfarişti instruiţi de Iovan Doşlea.

1980 – Fanfara în costumaţia nouă – dirijor Iovan Doşlea

După câteva luni, tânăra formaţie a apărut în faţa publicului la hora satului. Din păcate, aceşti tineri au părăsit (din diferite motive) Societatea după numai câţiva ani, astfel că Fanfara a rămas din nou cu cadrele vechi. Din anul 1981, când dirijorul Iovan Doşlea s-a retras, bagheta dirijorală a fost preluată de Roman Mălaimare. În decursul activităţii dirijorale a lui Iovan Doşlea, pentru fanfarişti s-au procurat trei rânduri de uniforme, iar la Deta s-a dat comandă să se mai făcă 20 de chintuşuri (laibăre).

Sub conducerea lui Roman Mălaimare, Fanfara a participat la întrecerile provinciale de la Ruma, unde a ocupat locul al III-lea şi medalia de bronz (în anii 1982 şi 1984). S-au făcut şi primele înregistrări la Postul de Radio Novi Sad. Această formaţie muzicală a participat şi la toate ediţiile Festivalului de Folclor şi Muzică Românească din Voivodina, unde s-a plasat pe locuri de vârf şi a cucerit diplome şi menţiuni, care împodobesc vitrinele Societăţii.

 

 

În faţa Casei de Cultură –1999, dirijor Roman Mălaimare

 

Deoarece un timp îndelungat rândurile fanfariştilor nu au mai fost împrospătate cu tinere cadre, la înfiinţarea Filialei Satu-Nou a Comunităţii Românilor din Iugoslavia (1991), în programul de activitate al acesteia s-a pus accentul pe susţinerea societăţilor culturale, inclusiv a Fanfarei. Sarcina a fost încredinţată directorului şcolii, dl. Victor Mihailov, astfel că în anul 1992 au fost încadraţi 15 elevi. La instruirea şi pregătirea celor tineri, pe lângă dirijorul Roman Mălaimare, au contribuit şi fanfariştii Sava Flora-Ciocardă şi Iovan Bogdan-Niema. Primele ore de instruire a viitorilor fanfarişti au avut loc în luna martie, iar în toamna aceluiaşi an se mai încadrează câţiva tineri. După câteva luni de instruire, tânăra fanfară a colindat prin sat în Ajunul Crăciunului, iar în ziua de Crăciun s-a prezentat în faţa Bisericii, după slujbă, cu câteva colinde, ca apoi după-amiază să cânte la hora satului. Această prezentare a tinerei fanfare a fost un eveniment de mare bucurie şi înălţare sufletească pentru toţi sătenii.

În iarna 1992-1993, dirijorul Mălainare a instruit tânăra fanfară pentru a participa la Festivalul de Folclor şi Muzică Românească al Copiilor – „Locve-Sân-Mihai ’93”. Munca depusă de dirijor şi fanfarişti a fost încununată cu succes, juriul de specialitate evidenţiind cu o menţiune interpretarea corectă a melodiilor de către „boboci”. Tot în anul 1993, în zilele de 7 şi 8 august, la Locve a avut loc şi Festivalul de Folclor al adulţilor, la care au participat, alături de fanfariştii adulţi din Satu-Nou, şi tinerii fanfarişti. De atunci, ei participă astfel la toate manifestările culturale.

Sub egida C.R.I., în 8 iulie 1995, la Vârşeţ a luat naştere Festivalul Fanfarelor din Banat. În Comitetul de organizare a fost ales Iovan Crăinean din Satu-Nou, membru al Fanfarei „Cultura”.

În acelaşi an, în luna iulie, Fanfara a fost invitată la „Nedeia tuturor românilor” de la  Valea lui Liman, de lângă Făget. Aceasta a fost prima prezentare (în istoria sa) a Fanfarei „Cultura” în România. Ea a interpretat un potpuriu de melodii populare şi a fost răsplătită cu lungi aplauze din partea numerosului public. După program, Fanfara a fost solicitată să cânte la hora participanţilor. A cântat şi „Hora Unirii”, stârnind lacrimi în ochi şi bucurii celor prezenţi.

La scurt timp, Fanfara a fost solicitată să fie din nou oaspete în  România, la „Ruga bănăţeană” de la Timişoara, astfel că pe data de 15 septembrie 1995 a susţinut un micro-concert în sala Operei de Stat şi în Parcul Rozelor.

Tot prin intermediul Filialei Satu-Nou a C.R.I., la invitaţia Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Valorificarea Tradiţiei şi a Creaţiei Populare Timiş şi a directorului Ciprian Cipu, Fanfara a participat, în 12 octombrie 1999, la ediţia a V-a a Reuniunii Fanfarelor Bănăţene de la Buziaş (România), susţinând un micro-concert de tropare şi melodii bisericeşti în Biserica Ortodoxă Română din Buziaş. La coctailul care a urmat după slujba religioasă, în sunetele Fanfarei „Cultura” din Satu-Nou cei prezenţi au trăit momente de adevărată revelaţie sufletească.

În orele serii a început concertul fanfarelor, la care şi-au dat concursul mai multe fanfare cunoascute: Fanfara Garnizoanei Militare Timişoara, Fanfara C.F.R. Timişoara, Fanfara Pompierilor Timişoara şi altele. Fanfara din Satu-Nou, sub conducerea dirijorului Roman Mălaimare, a interpretat excelent câteva piese muzicale, interpretare care i-a determinat pe spectatori să o solicite să cânte la bis.

Fanfara a dat dovadă că este un adevărat mesager al cântecului românesc şi a lăsat impresii deosebite, fiind primită cu inimile deschise de toţi spectatorii.

 

 

După o activitate de aproape 60 de ani în sânul  Fanfarei „Cultura” şi de 20 de ani de în fruntea acesteia, dirijorul Roman Mălaimare – cel care şi-a consacrat muzicii întreaga sa viaţă – s-a retras, iar la şedinţa din anul 2001 a Comitetului de conducere al S.C. „Cultura” în fruntea Fanfarei a fost ales nou dirijor Alexandru Freanţ, student al Academiei de Muzică din Timişoara.

 

 

2001 - Pe scena festivalului, dirijor Alexandru Freanţ

 

 

La 5 august 2001, Fanfarei i s-a încredinţat, pentru prima dată în istoria sa, organizarea unei manifestări cultural-muzicale de amploare. Este vorba de ediţia a VII-a a Festivalului Fanfarelor din Banat, desfăşurată sub patronatul Comunităţii Românilor din Iugoslavia, al Filialei Satu-Nou a C.R.I. şi al S.C.A. „Dr. Radu Flora”. Această manifestare a început prin defilarea fanfarelor în centrul satului. La defileu au participat fanfare din: Timişoara (Garnizoana Militară), Satu-Nou, Coştei, Grebenaţ, Râtişor, Doloave, Kostolac, Iablanca, Straja, Voivodinţ şi Mesici. Manifestarea propriu-zisă a început prin intonarea imnurilor de stat ale Iugoslaviei şi României, iar după aceea a rostit o rugăciune P.S.S. Episcopul Daniil Partoşanu,  urmând cuvintele de salut adresate oaspeţilor şi spectatorilor de către Ionică Togeraş, deputat în Adunarea Provinciei Autonome Voivodina, care a inaugurat Festivalul. Manifestarea a reuşit întru totul, la ea contribuind Fanfara şi ceilalţi organizatori.

În viaţa culturală a satului, Fanfara a avut un rol important, mai ales din cauza faptului că în sânul ei s-au păstrat şi s-au transmis tinerelor generaţii valorile folclorului şi tradiţiilor noastre populare, în primul rând valorile folclorului autentic, local. Este caracteristic faptul că, până la venirea tânărului dirijor Alexandru Freanţ, Fanfara a fost condusă doar de ţărani, însă, datorită muncii, sacrificiului şi abnegaţiei membrilor săi, ea s-a menţinut ca o fanfară calitativă şi multapreciată în Banatul iugoslav şi mai larg, ceea ce nădăjduim că va fi şi în viitor, respectiv că ea va dăinui încă mulţi, mulţi ani, pentru a duce departe şi peste secole faima cântecului şi jocului popular românesc în general şi, în special, de la Satu-Nou.

 

 

TABLOUL MEMBRILOR FANFAREI „CULTURA” DE LA ÎNFIINŢARE ŞI PÂNĂ ÎN PREZENT

 

PRIMA GENERAŢIE:

Gheorghe Boleanţu-Şiuşiu – dirijor

Iovan Lazăr-Tilaor – bas

Pavel Todorov-Birgean – bas

Ghiţă Coşar – trompetă

Stevan Ardelean-Puiu – bas

Petru Stanciu – cinele

Roman Smolean-Bârşte – bas fligorn

Alexandru Beca – ionfon

Tuţu Robu – tobă mare

Gheorghe Ardelean – fligorn

Stevan Boleanţu-Ţiţi – fligorn

Gheorghe Maliţa-Pidol – fligorn

Ioţa Crăinean – clarinet

Sava Flora-Ciocardă – clarinet

Iovan Doşlea – clarinet (dirijor)

Milan Balnojan – clarinet

Lazăr Blaj-Crăciun – flaut

Boja Ardelean – flaut

Lazăr Blaj-Capcea – picolo

Traian Stoian-Naicu – bas fligorn

Sava Doiceanin-Dogan – trompetă

Paia Ardelean-Ştimaţ – cinele

Aurel Buzdică – toba mică

Stevan Sofei – cinele

Costa Crăinean – trompetă

Troian Sabov-Putilă – tobă

Nică Boleanţu-Laţcu – cinele

Ghiţă Gaşpar – fligorn

Aron Jenar – tobă, cinele

Gheorghe Taşcă – toba mică

Traian Macedolean – bas fligorn

Vasilie Rusovan – bas fligorn

Roman Cădariu – altorn

Stevan Zăgaicean – trompetă

Alexandru Buţa – flaut

 

GENERAŢIA A DOUA:

Roman Mălaimare – flaut (dirijor)

Roman Sabov –altorn

Nicoliţă Lazăr – ionfon

Sava Smolean – bas

Ionică Ardelean – bas fligorn

Rodo Ţăran-Diţu – toba, cinele

Milan Doiceanin – bas fligorn

Vasilie Todorov – trompetă

Vasilie Govedar-Vladu – altron

Vasilie Smolean-Vlada – tobă mare

Iovan Crăinean-Burtă – flaut

Nicoliţă Cebzan – clarinet

Vasilie Freanţ – flaut

Gheorghe Cebzan – clarinet

Ioţa Ţăran-Diţu – clarinet

Nicu Coici – bas fligorn

Iovan Bogdan-Niema – bas

Nuţu Comnoşan – altorn

Petru Mandreş – trompetă

Gheorghe Roxa – clarinet

Traian Taşcă – toba mare

Traian Flora-Onu – trompetă

Cornel Danilov – cinele

Ghiţă Bogdan – trompetă

Sava Perneac-Potaie – cinele

Iefta Mic-Boroancă – clarinet

Traian Stamena – picolo

Petrică Nicodin – bas fligorn

 

GENERAŢIA A TREIA:

Ilie Rusovan – fligorn

Sava Balnojan – fligorn

Ionel Giula – fligorn

Sava Beca – fligorn

Roman Ardelean – bas fligorn

Aurel Mic – bas fligorn

Traian Pomană – bas fligorn

Traian Ţarină – clarinet

Ghiţă Blaj – clarinet

Ionel Boleanţu – clarinet

Miron Roşculeţ – clarinet

Paia Stoian – flaut

Ionică Flora – altorn

Cornel Roma – trompetă

Dorel Taşcă – trompetă

Valeriu Taşcă – trompetă

Ghiţă Doşlea – trompetă

Mircea Mihailov – trompetă

Traian Dimineaţă – trompetă

Paia Todorov – altron

Ionel Baba-Golu – bas

Ionel Sculean – bas

 

GENERAŢIA A PATRA:

Alexandru Freanţ – saxofon (dirijor)

Cristian Todoran – saxofon

Traian Rudnean – clarinet

Viorel Maliţa – fligorn

Marinel Lazăr – fligorn

Sorin Turcu – bas fligorn

Gabriel Blaj – bas fligorn

Lucian Beca – fligorn

Boian Barbu – tobă mare

Daniel Marcov – bas

 

LĂUTARII ŞI MUZICANŢII

 

Lăutarii, acei artişti care poartă, susţin şi îmbogăţesc, prin dibăcia şi măiestria lor, folclorul unui popor sau al unei localităţi, s-au bucurat totdeauna de mare popularitate şi au rămas în conştiinţa contemporanilor lor şi a viitoarelor generaţii drept rapsozi populari mulţumită cărora s-au păstrat (chiar şi până în zilele noastre) nestemate ale bogatului tezaur al creaţiei populare. Ei sunt aceia care, cu farmecul viorilor, au umplut de bucurie sufletul sătenilor sau le-au alinat durerile interpretându-le o doină. Ei au fost părtaşi la principalele evenimente din viaţa unui om, de la naştere şi până la moarte. Cântând la nunţi, botezuri şi veselii, în cafenele şi cu alte ocazii, pe scenele manifestărilor din sat sau în alte localităţi, reprezentând localitatea noastră ca promotori ai culturii autentice. Datorită lor, în sat s-a dezvoltat creaţia populară, pentru că de multe ori ei au fost creatori care au ticluit în versuri şi melodii multe evnimente şi lucruri care i-au inspirat din viaţa satului, ca apoi acestea să fie încadrate în repertoriul permanent al tarafurilor. În negura vremurilor s-au pierdut numele multor lăutari-rapsozi populari, despre care aproape că nu mai ştim nimic, dar, bazându-ne pe spusele bătrânilor din sat, încercăm să scriem despre aceşti creatori şi să lăsăm numele lor drept amanet generaţiilor viitoare, numele acelor lăutari care prin aportul lor au pus temeliile creaţiei muzicale în Satu-Nou. Totodată vom scrie şi despre aceia care astăzi continuă calea predecesorilor şi ţin să păstreze cu sfinţenie mărgăritarul creaţiei muzical-folclorice din sat.

Primul din pleiada lăutarilor care au lăsat o amprentă vie în folclorul muzical al satului, dar despre care ştim doar din cele povestite de bătrâni, este lăutarul Iosa, născut pe al mijlocul secolului al XIX-lea şi decedat prin anul 1920. Pe lângă jocurile  amintite,  de la el au mai rămas melodia de la „Balada lu’ Ciota” şi cântecul „Aşa-i rându’ fiecelor”. Acest lăutar este imortalizat pe o vedere ilustrată din anul 1900, pe care se află o inscripţie în trei limbi: „Hora, dans popular românesc”.

 

 

Iosa Lăutariu

 

Un alt lăutar cunoscut prin măiestria interpretării doinelor şi a jocurilor populare caracteristice „bobocilor” a fost Nică Maliţa-Ghiptăr (născut în 1871 - decedat în anul 1931). Până în prezent s-au păstrat „ardeleana” şi „axionul” lui Ghiptăr.

Cel de-al treilea lăutar din sat a fost Ioşca Novac-Pelegu (născut în 1890 – decedat în 1957), care a învăţat meseria de la vestitul lăutar Ion Durăin din Petrovasâla.

Dintre lăutarii consacraţi îl amintim pe Traian Bogdan, cunoscut în sat ca Traian a lu’ Nini. S-a născut la Satu-Nou în anul 1908, într-o familie de ţărani. După terminarea Şcolii primare din sat a frecventat cursurile Şcolii de muzică din Panciova, iar după terminarea ei şi-a format un taraf, cu care a cântat în restaurante vestite din ţară – în Skoplje, Split, Dubrovnik ş.a. A fost cu adevărat un mare interpret de muzică populară şi cultă şi a iubit nespus de mult muzica lui Mozart, Strauss şi Paganini, dar şi romanţele şi baladele româneşti. Boala însă l-a oprit tocmai când se afla în plină putere de muncă, la vârsta de numai 37 de ani.

Un alt lăutar cunoscut a fost Ioşchiţă (nu avem alte date despre el), care a cântat  la hora satului până la începutul celui de-al doilea război mondial. De la el a rămas „Doina lu’ Ioşchiţă”.

 

Florea Banu Florică

Ultimul din pleiada lăutarilor de odinioară este  Florea Banu-Florică (născut în anul 1900 – decedat în anul 1969). El a cântat la multe nunţi, cutreierând întreg Banatul, apoi la hora satului, dar şi în cafenele, şi a fost activ în viaţa culturală din cadrul Căminului Cultural, ca şi corepetitor la echipa de dansatori.

Sima Mălaimare - 1935

     

Învăţătorul Vichentie Cornea, prin anii 1941-42, a încercat să înjghebeze o orchestră de coarde. După câteva luni, orchestra a progresat simţitor, cântând la hora satului şi la nunţi, fiind instruită în continuare de Ilie Rista – Ghimigea din Uzdin. Orchestra a avut o viaţă scurtă – de numai zece ani. Printre lătarii ei de bază îi amintim pe Alexandru Ştefan – Buţa, Viorel Boleanţu – Paima şi pe Lazi Fiştea – Boncoş.

Părăsind cel mai valoros instrument muzical – vioara, „bobocii” s-au orientat în continuare spre acordeon. Ne vom opri puţin la familia de muzicieni cu mare tradiţie Mălaimare şi vom începe cu Sima Cambeţ (1914-1986), care a început să cânte în tamburină, iar apoi a descoperit secretele acordeonului cu butoane. Fiind acordeonist afirmat, în anul 1951 a avut prilejul să cânte în direct la Radio Novi Sad şi la Radio Timişoara. A cântat împreună cu vestiţii lăutari Ion Durărin, Vichentie Petrovici – Bocăluţ, Traian Bogdan – Nini şi cu alţi mari violonişti din România şi de la noi. A fost, poate, cel mai valoros păstrător de cântece româneşti din bătrâni şi de folclor local autentic şi a cutreierat cu acordeonul său întreg Banatul.

 

 

Stevan Mălaimare

 

 

 Fiul lui Sima, Stevan, a moştenit de la el talentul şi a continuat tradiţia muzicală a familiei. El cântă la un înalt nivel artistic doine şi ardelene, cunoscând în bună măsură notele şi armoniile. În afară de melodii populare, cântă şi muzică uşoară. A cântat alături de mari muzicieni de la noi şi cu mari ansambluri de muzică la Radio şi TV Belgrad şi Novi Sad.

 

Ionel Mălaimare

 

 

 Tradiţia familială a fost continuată şi de fiul lui Stevan, Ionel, care este un consacrat interpret la vioară. Ionel a terminat Şcoala inferioară de muzică din Panciova, a înscris şi şcoala  medie, dar după trei ani a părăsit-o şi s-a înscris la Academia Pedagogică din Vârşeţ, pe care a terminat-o. A avut înregistări la TV Novi Sad şi Belgrad, la Radio şi TV Panciova, iar la Radio Novi Sad a imprimat mai mult de 20 de melodii româneşti. A imprimat şi o casetă audio cu melodii sârbeşti şi ţigăneşti.

 

Marius Mălaimare

 

Cel mai tânăr membru al familiei Mălaimare, Marius, continuă calea bunicului şi străbunicului, fiind interpret la acordeon. În secretele muzicii l-a introdus maestrul Sorin Boleanţu, iar apoi a înscris Şcoala de muzică din Panciova.

 

 

1959 - Chemătoare la nuntă – acordeonist Iovan Boambă (jos)

 

 

Petru Jenar

 

În afară de această familie, „bobocii” au mai avut interpreţi la acordeon, numărându-se astfel printre primele sate de la noi cu acordeonişti apreciaţi, care ani în şir au cântat şi au înveselit lumea din această parte a Banatului. Îi menţionăm pe Petru Jenar, un doinitor apreciat, şi pe Iovan Crişan – Boambă, un autodidact care a interpretat baladele şi doinele româneşti cu mult simţ şi zel. Apoi pe acordeonistul Petru Bogdan, care a cântat şi în orchestră de jazz, pe acordeoniştii Paia Crăinean, Iepta Ţăpârdea, Ioji lu’ Deji.

 

După anul 1965 au apărut tinerii acordeonişti Dorel şi Valeri Taşcă, care au avut taraf, cu care au cântat la nunţi. În taraful lor au fost încadraţi acordeonistul Tiberiu Constantin, clarinetistul Sevi Bogdan, taragotistul Victor Crişan – Boambă, saxofonistul Ionel Sudom, ei activând şi în cadrul Căminului Cultural din loc. Trebuie menţionaţi şi acordeoniştii Ionel Şublea, Dorel Blaj, Ilie Birgean şi Dorel Mic.

Orchestra lui Dorel şi Valeri Taşcă - 1970

 

Sorin Boleanţu, acordeonist de talie mondială, s-a născut în anul 1961 şi este descendent (din partea bunicii) al cunoscutei familii de învăţători şi preoţi Bojin din Seleuş – Victor, preot şi învăţător (n.1889 – d. 1935, la Marcovăţ), a pus bazele orchestrei din Seleuş, iar fratele lui, Traian (1895-1958), preot la Uzdin, a reînfiinţat „Reuniunea  de Citire şi Cântări”, denumind-o „Doina”, fiind totodată un muzician foarte capabil – iar din partea mamei este descendent al familiei Nicolaevici din Marcovăţ, cunoscută şi după

 

Sorin Boleanţu

 

bunicul său, Gheorghe Nicolaevici, cunoscut dirijor de coruri (Marcovăţ, Nicolinţ, Vârşeţ ...). Sorin a învăţat primele note la Ştefan Sfera, iar încă de mic a cântat în orchestra de muzică populară „Petru Albu” din Vârşeţ, condusă de prof. Gheorghe Velici. La vârsta de numai nouă ani a ocupat locul I la Festivalul „Copiii noştri cântă” de la Uzdin. În anul 1973 a participat cu Ansamblul „Petru Albu” la Festivalul de la Scorniceşti (România). În anul 1978 a devenit conducător al orchestrei Căminului Cultural din Satu-Nou, care a cucerit locul I la Festivalul de la Ruma. Din anul 1979 este solist al Postului de Radio Novi Sad, unde are 24 de imprimări. În anul 1975 a avut onoarea de a cânta în faţa M.S. Regina Elisabeta a Marii Britanii, ca reprezentant al românilor din Iugoslavia. Regina i-a acordat o diplomă. A cântat şi la Chicago (S.U.A.), în anul 1982, la Clubul român de pe lângă Biserica „Sf. Ioan Botezătorul”, apoi la Los Angeles, în 1987 – interpretând muzică românească împreună cu Miroslav Aranđelović-Kemiš, în Elveţia, în 1988, la Sasfee, în Clubul românilor din Banatul iugoslav. A condus orchestra „Lukić i Sin” în anii 1991-92, cucerind, cu aranjamente muzicale de melodii populare româneşti, Cupa Belgradului şi a Serbiei, iar cu orchestra „Dušan Petrović-Šane” locul I din Serbia, interpretând un potpuriu de melodii româneşti din Banat. A colaborat şi cu Ansamblul folcloric profesionist „Kolo” din Belgrad, unde a scris aranjamente muzicale pentru jocurile autentice din Satu-Nou, pregătite în coregrafia lui M. Marčetić, care se dansează şi astăzi. Cu orchestra sa, Sorin Boleanţu a cântat de şapte ori consecutiv în Suedia, în seara de Revelion, dar şi la „Cupa Libertăţii” din anul 1993. Trebuie să evidenţiem meritele sale pentru şcoala de acordeon, pe care a deschis-o în anul 1990 şi care, până în prezent, a fost frecventată de aproape 70 de elevi,

 

Sinişa Dogan

 

dintre care majoritatea au devenit acordeonişti calitativi şi deţinători ai diferitor diplome şi menţiuni la întreceri şi manifestări cultural-muzicale. Vom enumera pe cei mai talentaţi dintre ei, care deja au dus faima muzicii populare din Satu-Nou, participând la festivaluri de folclor ale copiilor sau ale adulţilor. Tânărul Sinişa Dogan,  premiant la competiţii în ţară şi străinătate (inclusiv în România) , este azi student la Facultatea de Etno-muzicologie din Belgrad. Janiel Şublea, tot un premiant la Festivalul de Folclor al Copiilor (de patru ori consecutiv locul I), apoi la Festivalul de muzică populară de la Slatina (România), din 1997, şi la alte festivaluri, este în prezent elev în anul patru la Şcoala medie de muzică din Panciova.

 

 

Tinerele sperante

 

 

 

 Victor Gaşpăr a cucerit locul III  la Festivalul de Folclor al Copiilor de la Satu-Nou, din 1996, iar la Begheiţi, în anul 1998, locul de frunte. O altă speranţă este Marcel Todorov, premiant al Festivalului de Folclor al Copiilor. De asemenea şi premianţii Marinel Dimitriev şi Marcel Bogdan, talentatul Graţian Petrovici (doi ani consecutiv locul de frunte) şi Alexandru Pomană, cel mai tânăr premiant din această generaţie de acordeonişti din şcoala lui Sorin. Pe lângă muzica populară autentică, maestrul Sorin Boleanţu cultivă şi alte genuri de muzică, cântând cu formaţia lui Ognien Popovici, originar din Satu-Nou după tată (pictorul academic Ionel Popovici, redactor grafic la Casa de Presă şi Editură „Libertatea” din Panciova). Cu formaţia lui Ognien, Sorin a cântat la München (Germania), în anul 2001, interpretînd aşa-numita muzică etno-jazz-clasic (salsa), cu prilejul decernării diplomelor doctorilor în ştiinţe muzicale care au terminat Academia de Muzică din Bavaria.

 

 

Orchestra de Jazz a Căminului Cultural – 1959

 

 

ACTIVITATEA CULTURALĂ A AMATORILOR

 

Învăţătorul contractual Teodor Ţicu cu studenţi şi tineretul sătesc după un spectacol – 1937

 

Viaţa culturală la Satu-Nou a existat încă la jumătatea secolului al XIX-lea, manifestându-se prin activitatea formaţiilor vocale de diletanţi, în primul rând în cadrul corurilor vocale – bisericesc ortodox sârb (1866) şi apoi şi ortodox român (1870-71). Concertele acestor societăţi corale au fost prezentate în cafenelele şi restaurantele particulare din sat. Pe lângă acestea, programe culturale şi „baluri mascate” a pregătit şi Societatea pompierilor (1888). Într-un document despre trecutul corului român se precizează că s-a dat concert în restaurantul lui Mihael Clainer în anul 1890, iar dintr-un afiş din 1903 aflăm că corul român a susţinut un concert în restaurantul lui George Iovanovici. Concerte au mai avut loc: înaintea celui de-al doilea război mondial în cârciuma lui Gioka Steici şi în restaurantul lui Cleman şi Franz (la Sfâra), iar după cel de-al doilea război mondial în restaurantul „ La Şanta”. În afară de aceste organizaţii culturale, până la cel de-al doilea război mondial, de sărbătoarea Naşterii Domnului, tineretul sătesc, studenţii şi corul vocal au pregătit programe culturale.De exemplu, în anul 1937 au

 

pregătit un program de „declamaţii”, cântece corale şi solo cântăreţi, iar echipa de căluşari a executat „căluşariul” şi „bătuta”. Învăţătorul Teodor Ţicu a instruit echipa de dansatori, care s-a prezentat cu jocul „baraboiul”. La reuşita programului şi-au dat aportul tinerii Ana Ardelean, Aurelia Sculean, Mărioara Bogdan, Livia Beca, Anghelina Ilin, Nena Magear, Viorica Bogdan, Viorica Tabac, Aurelia Stoian, Petru Bogdan, studenţii Ana Flora, Anghelina Lăutaş, Păuniţa Lăutaş, Aurel Roşculeţ, Aurel Gavrilă, Radu Flora, Tănase Iovanov, Pavel Blagoie şi solo-cântăreţul Sava Gaşpăr-Vancă.

După cel de-al doilea război mondial, până la înfiinţarea Societăţii Culturale „Valeriu Docna”, s-au mai dat concerte şi spectacole de teatru. Amintim în acest sens piesa de teatru „Gardul fermecat” de Nicolae Ţânţariu, interpretată de elevii şi studenţii Petru Flora, Ionel Bogdan-Irimia, Ana Gaşpăr şi Vioara Drencea.

 

Un grup de dansatoare, la „Târgu – al mare” – 1951

 

 

SOCIETATEA CULTURALĂ „VALERIU DOCNA”

 

Până la înfiinţarea Căminului Cultural, ca instituţie, viaţa culturală a amatorilor s-a desfăşurat în cadrul societăţilor culturale „Valeriu Docna”  (românească) şi „Žarko Zrenjanin” (sârbească), având următoarele secţii: de dramă (teatru), secţia corală, orchestra, grupa de folclor şi fanfara încadrată în Societatea „Valeriu Docna”.

Societatea Culturală „Valeriu Docna” a luat fiinţă în anul 1947, la iniţiativa Uniunii Culturale a Românilor din Voivodina şi Uniunii Cercuale a Societăţilor Culturale din Panciova. A purtat numele învăţătorului din Omoliţa căzut pe câmpul de luptă în cel de-al doilea război mondial. Pentru a desfăşura cu succes activitatea culturală, această societate a fost administrată din fondul şcolii elementare. Deşi concepută într-un regim totalitar, societatea a dat dovadă de o frumoasă activitate datorită angajamentului factorilor care au susţinut-o şi al membrilor care încadrându-se i-au asigurat masivitate. S-a pus baza unui amatorism organizat într-o oarecare măsură, fiind încadrat potenţialul disponibil al localităţii şi atingându-se un nivel de amatorism avansat, care a scos în evidenţă valorile esenţiale ale folclorului (cântecului şi dansului), muzicii corale şi teatrului. Nu este vorba despre o activitate de pionierat, ci despre continuarea vieţii culturale concepute de înaintaşi şi de o formă perfecţionată a acesteia, la care au contribuit şi pe care au promovat-o, cu elan, învăţătorii satului.

La scurt timp după formarea Societăţii s-a pregătit un program cultural-artistic, care a avut următorul conţinut: 1.) „Hej, Sloveni” (imnul ţării), 2.) Cuvânt de deschidere, 3.) Recitare, 4.) Recitare în limba sârbă, 5.) „Răsună, cântă uliţa” (cor), 6.) Dans naţional, 7.) Monolog, 8.) Cântec în limba sârbă (cor), 9.) Recitări, 10.) Recitări în limba sârbă, 11.) Duet în limba sârbă, 12.) Duet, 13.) Teatru, 14. Scenetă umoristică, 15.) Dans, 16.) „Pentru toţi acelaşi soare” (cor). Acest program s-a realizat mulţumită contribuţiei tinerilor – elevi şi studenţi, membri activi ai Societăţii: Traian Omorean, Ion Şublea, Nicolae Mălăiescu, Leontina Boleanţu, Vichi Ortopan, Sava Ţăran, Ion Sârbu, Ana Stanciu, Cornelia Percoşan, Iuliana Balnojan, Iovan Ardelean, Ionel Beznea, Traian Vodă, Nicolae Flora, Horia Tărâţă, Silvia Balnojan, Costa Gligorin, Liubiţa Crăinean, Viorica Ţăran, Hortenzia Drencea, Mărioara Moromilă, Ana Şublea, Vasilie Flora-Lie, Viorica Flora, Livia Balnojan, Octavian Flora, George Flora, Vintilă Popescu, Ştefan Boleanţu, Gheorghe Deacon, Viorica Lăutaş şi Sima Ancăiţan.

 

 

10.X.1953 Dansatori, S.C.”V.Docna” – inst.Viorica Blagoie,   la acordeon Petru Bogdan


Încă de la începutul activităţii sale, Societatea „Valeriu Docna” a luat parte la manifestările culturale organizate de Uniunea Culturală a Românilor şi de Uniunea Cercuală a Societăţilor Culturale din Panciova. La întrecerea grupurilor de diletanţi, ţinută la Uzdin, pe data de 20 iunie 1948, au participat secţiile de teatru din Uzdin, Satu-Nou şi Glogoni. „Bobocii” s-au prezentat cu piesa „Nuntă fără voie” de Maria Todor. Piesa s-a bucurat de aprecierea publicului, dar şi a comisiei de verificare.

Iată cum a consemnat presa vremii, în primul rând săptămânalul „Libertatea”, activitatea Societăţii:

 

 

 

DIN PRESA VREMII

Duminică, 22 ianuarie 1950, Societatea Culturală „Valeriu Docna” a susţinut o serbare, programul a fost compus din cântece populare executate de cor, un potpuriu executat de fanfară, două cântece executate de învăţătaorea Luciana Gruici şi piesa „Minţile-n cap” de S. Pavičić. Programul a fost bine executat, în afară de piesă, care a fost slab pregătită, s-a simţit lipsa probelor şi lipsa aprofundării rolurilor.”

(„Libertatea”, 29 ianuarie 1950)

 

„În ziua de 12 martie 1950 au avut loc întrecerile secţiilor de dramă în centrele Ecica, Mărghita, Glogoni... La întrecerile din centrul Glogoni au luat parte: secţia de dramă din Satu-Nou cu piesa „Minţile-n cap” de S. Pavičić, secţia de dramă din Uzdin cu piesa „Inspectorul şcolar” de K. Trifković şi secţia de dramă din Glogoni cu piesa „Deputatul” de B. Nušić. Întrecerile din acest centru s-au terminat într-o atmosferă nenormală din cauza lipsei celor doi membri din Comisia de apreciere care nu s-au prezentat la faţa locului.

... Secţia pentru activitatea culturală la români, având în vedere jocul, machiajul şi activitatea preliminară, a declarat pe primul loc secţia de dramă din Uzdin, iar locul doi îl împart secţiile de dramă din Glogoni şi Satu-Nou”.

(„Libertatea”, 19 ianuarie 1950)

 

„ Între 13-14 mai 1950 au avut loc la Doloave întrecerile societăţilor culturale din Cercul Panciova...

Dintre toate societăţile culturale care au luat parte la întreceri, cea mai bună societate culturală a fost Societatea Culturală („V. Docna”) din Satu-Nou, care s-a prezentat cu mai multe secţii. Fanfara acestei secţii, datorită instrucţiei şi educaţiei muzicale, s-a plasat pe locul întâi...

Corul acestei societăţi, reorganizat de curând, a reuşit cu succes să execute bucăţi grele, doine şi cântece populare româneşti, plasându-se pe locul al doilea. Echipa de folclor a executat „căluşarul” şi „bătuta”, ocupând locul II. Cântăreţul la cimpoi s-a plasat pe locul I.”

(„Libertatea”, 28 mai 1950)

 

Toate concertele au fost organizate până atunci în reastaurante şi cafenele private. Construirea Căminului Cultural a început abia în februarie 1948, când s-a pus piatra de temelie, dar a avut o mică întrerupere în cursul anului 1948. Materialul de construcţie – cărămida – s-a asigurat prin contribuţia cetăţenilor, care şi-au dat aportul şi cu muncă voluntară la construirea edificiului. Purtător al investiţiilor a fost Cooperativa agricolă, care a luat credite cu strictă destinaţie pentru realizarea acestui obiectiv. O parte a clădirii a servit pentru activitatea culturală, iar cealaltă parte a fost sediul (cancelariile) cooperativei.

 

 

 

Scenă din piesa „Năpasta” de I.L.Caragiale – actori Miu Ardelean,    Doina Fara şi Sever Şdicu

 

 

Inaugurarea Căminului Cultural a avut loc la 31 decembrie 1951, fiind urmată de un concert susţinut de societăţile culturale din loc – „Valeriu Docna” şi „ Žarko Zrenjanin”. După inaugurarea clădirii Căminului, toate spectacolele şi programele culturale s-au desfăşurat în sala acestuia.

 

Săptămânalul „Libertatea” a publicat, abia în 24 iunie 1952, un articol semnat de Traian Tomici despre inaugurarea Căminului Cultural, articol în care se menţionează: „... această sală, care acum cred că este destul de mare pentru publicul nostru, a fost deschisă festiv cu ocazia aşteptării Anului nou. După deschiderea sălii, adică duminica următoare a avut loc o serbare pregătită de Societatea Culturală „Valeriu Docna” din loc. Programul a fost format din cântece corale, solo, potpuriuri şi primul act din „Persoana suspectă” de Nušić. Din aceasta denotă faptul de o muncă prodagioasă căci în decurs de doar câteva zile s-au susţinut două spectacole.”

 

Diplomă acordată S.C. „V.Docna”

 

După aceea a urmat o stagnare în activitatea Societăţii, care a durat până la numirea învăţătorilor Viorel Moldovan şi Sever Bunda la şcoala elementară din loc. Aceşti tineri, înţelegându-şi pe deplin misiunea, şi-au luat angajamentul să dezvolte o activitate culturală mai bine organizată, pentru a schimba viaţa culturală a satului şi a menţine tradiţia succeselor obţinute în trecut. Cu concursul celorlalţi învăţători din sat, au fost trimise invitaţii tuturor membrilor Societăţii Culturale, iar pe data de 12 octombrie 1952 s-a ţinut şedinţa la care s-a ales un nou comitet de conducere, iar în funcţia de preşedinte a fost ales Gheorghe Boleanţu, dirijorul fanfarei. Vicepreşedinte a fost ales Nicoliţă Rusuloi-Colă, iar secretar învăţătorul Sever Şdicu. S-a adus hotărârea ca secţia de dramă să fie instruită de învăţătorul Sever Bunda, iar secţia de folclor de învăţătoarea Viorica Blagoie. Bazându-se pe cadrele noi, Societatea şi-a reînceput activitatea pe la jumătatea lunii octombrie, încadrându-se în ea 72 de membri noi. Secţia de dramă şi-a reînceput activitatea la „şcoala de jos”, sub conducerea şi în regia învăţătorului Sever Bunda pregătind piesa „Belgradul cândva şi acum” de Branislav Nušić. S-a înfiinţat apoi orchestra de muzică populară, alcătuită din cinci învăţători şi trei ţărani. S-au procurat câteva instrumente pentru ca activitatea muzicală să se desfăşoare în bune condiţii, iar fanfara a continuat să pregătească doine, hore şi marşuri, printre care şi potpuriul „În pădure” de Niculescu. Pe data de 29 noiembrie 1952, Societatea „Valeriu Docna” s-a prezentat în faţa publicului din sat cu un program cultural-artistic compus din piese muzicale şi piesa de teatru „Belgradul cândva şi acum”. La 15 decembrie 1952 a prezentat   

 

 

O parte din membrii S.C. „V. Docna”, după o serbare la Panciova.–20.V.1956  preşedinte Eutimie Bogdan - Găicea


acelaşi progam la Ovcea . „Bobocii” au fost aplaudaţi de publicul din Ovcea pentru măiestria fanfarei şi a secţiei de dramă.

În anul 1952, secţia de dramă a S.C.A. “Valeriu Docna” a pregătit încă o piesă. Anume, este vorba de “Elixirul tinereţii” de A.P. Cehov.

 

„După o activitate fructuoasă, pe data de 14 martie 1954, a avut loc Adunarea anuală, în prezenţa a circa 300 de membri şi oaspeţi ai acestei societăţi. Din referatul prezentat la Adunare de către fostul secretar, Sever Şdicu, s-au putut vedea succesele şi greutăţile pe care le-a întâmpinat Societatea în decursul activităţii. Analizând activitatea secţiei de dramă, el a enumerat succesele cele mai importante, până în prezent secţia a prezentat în total 6 piese în faţa unui număr mare de spectatori (500), în afara localităţii s-au dat 4 reprezentaţii, iar la întrecerile de la „Maramorac 1954” s-a clasat pe locul de frunte. În continuare, secretarul menţionează trei actori de frunte ai secţiei de dramă, care prin creaţiile de scenă s-au evidenţiat şi în afara localităţii noastre, Ardelean Miu, Moldovan Sabov şi Stefan Omorean, dar şi ale altor actori care au contribuit la succesele şi renumele pe care îl poartă această secţie. Dovadă este şi premiul de 30.000 de dinari conferit de Consiliul Cultural din Novi Sad. De asemenea a fost subliniată munca intensă a învăţătoarelor Viorica Flora şi Cornelia Damianov, precum şi a învăţătorului Traian Tomici. O mulţumire s-a adus şi învăţătorului Sever Bunda pentru munca depusă la ridicarea şi perfecţionarea calităţii actorilor amatori. Trecându-se la activitatea fanfarei, s-a evidenţiat faptul că această secţie a luat parte la toate manifestările culturale, însă activitatea ei nu satisface în întregime din cauza lipsei de noi partituri, la care cu greu se ajunge. Discutând despre corul Societăţii, cei prezenţi la discuţii şi-au exprimat convingerea că Societatea trebuie şi poate avea un cor format doar din elemente tinere.

Un neajuns, constatat la această adunare, este şi faptul că nu are o secţie de folclor permanentă şi bine instruită, amintindu-se aportul învăţătoarei Viorica Flora adus în cadrul instruirii secţiei de folclor a şcolii cu opt ani din Satu-Nou.”

(„Libertatea”, 25 martie 1954)

 

 

Echipa şcolară de dansuri populare cu ocazia unui spectacol organizat de S.C. „V. Docna” - 1953

 

 


„ Tinzându-se la o descentralizare a vieţii culturale, după cea de a patra Adunare a Consiliului Cultural al Românilor din Voivodina, ţinută la Satu-Nou, s-a hotărât ca fiecare societate culturală să-şi desfăşoare activitatea după posibilităţile proprii, găsindu-şi formele cele mai favorabile de activitate pe tărâm cultural-artistic. Ca rezultat al acestei descentralizări în viaţa culturală a fost şi Festivalul de cântece româneşti, care a avut loc la 11 aprilie 1954 în sala Căminului (Cooperatist) din Satu-Nou.Acest festival a fost organizat la iniţiativa Comitetului de conducere al Societăţii Culturale „Valeriu Docna”. Un interes evident domnea în rândurile cetăţenilor noştri, întreg satul aştepta cu mare nerăbdare acest eveniment cultural. În dimineaţa zilei de duminică, oaspeţii Festivalului au fost aşteptaţi la gară de conducerea Societăţii şi de faanfară. După masă, în curtea şcolii tinerii au întins o horă mare în sunetele vestitei orchestre „Lira” din Begheiţi (Torac), condusă de Vinchentie Petrovici-Bocăluţ. Programul Festivalului a început seara la ora 20, pe scenă a apărut orchestra „Lira” din Begheiţi cu un potpuriu de cântece şi jocuri populare româneşti, primind din partea publicului spectator din sala arhiplină aplauze îndelungate. În continuare s-au perindat pe scenă soliştii vocali acompaniaţi tot de această orchestră: Anita Şaranovici, Cornelia Ilia, Eufrozina Obei, Sava Stoian, solişti ai Postului de Radio Novi sad, Ana Gaşpăr, Maria Marinov şi alţii. La sfârşitul programului, Sima Mălaimare, acompaniat de orchestra „Lira”, a interpretat la acordeon câteva doine şi jocuri populare româneşti.”

(„Libertatea”, 19 aprilie 1954)

Această iniţiativă a Societăţii Culturale „Valeriu Docna” de a organiza un festival a fost urmată şi de alte societăţi culturale. Amintim Societatea Culturală „Doina” din Uzdin, care a organizat în anul 1959 Concursul de cântece populare româneşti, care prezintă piatra de temelie a actualui Festival de Folclor şi Muzică Românească din Voivodina.

 

„Succesele pe care le obţine teatrul de amatori sunt egale cu greutăţile pe care le întâmpină membrii acestei societăţi aproape la fiecare pas. Până nu de mult au dus lipsă de sală. În prezent problema sălii a fost oarecum rezolvată, însă, unde sunt celelalte rechizite, de care teatrul are nevoie. Într-o ladă pătrată sunt instalate câteva rechizite. Într-un dulap – câteva haine făcute din mijloace proprii. Aceasta este întreaga garderobă a ansamblului, decorul este uniform după cum arată, de origine destul de veche.

Totuşi, activitatea teatrului nu a stagnat. În ciuda greutăţilor amintite, repertoriul teatrului a fost foarte bogat. Au prezentat publicului din sat piesele lui Caragiale „O noapte furtunoasă” şi „Năpasta”, „Misca” de Nuşici, „Minciuna se pedepseşte”, apoi sceneta „Doina”, foarte reuşită. Considerăm că eforturile acestei secţii active trebuie încurajate şi prin ajutorul material pe care ar putea să-l acorde Comitetul popular comunal s-ar putea evita numeroase greutăţi pe care le are în activitatea sa acest ansamblu.”

(„Libertatea”, în 1955, semnat cu iniţialele M.M.)

 

 

„ Şi în viitor Societatea „Valeriu Docna” va atinge succese de invidiat. În seara de 25 martie (1956), în sala Căminului cooperatist s-a desfăşurat un program cultural-artistic la care au luat parte fanfara (ieşită din Societate), corul mixt, teatrul de amatori şi câţiva cântăreţi populari ai Postului de Radio Novi Sad care trăiesc la Satu-Nou. Fanfara s-a prezentat cu potpuriile „Cu cântecul şi jocul prin Voivodina” şi „Sećanje na Mokranjca” („Amintire despre Mocraniaţ) de Voitehovschi, bucăţi muzicale programate şi pentru Revista fanfarelor din Voivodina. Teatrul de amatori, secţia românească şi sârbească, a prezentat două scenete umoristice, iar corul mixt a executat câteva cântece sârbeşti şi româneşti. La program a luat parte şi grupa de folclor a fanfarei, care a executat jocul „căluşerul”. Serbarea a fost foarte reuşită, iar punctele prezentate au atins un nivel artistic înalt...”

(V. Orza în „Libertatea”, 15 aprilie 1956)

 

La realizarea programului cultural-artistic un rol deosebit au avut şi următorii solişti vocali încadraţi în Societate: Sava Stoian, Luciana Gruici, Gheorghe Radovancev, Vasilie Gavrilov-Vuia, Maria Marinov, Mărioara Mihailov, Steluţa Togeraş, Doina Tabac, Anuţa Rusuloi şi alţii.

 

 

Corul S.C. „V.Docna” pe scena din Panciova – 1955 , dir.Sava Stoian.


ACTIVITATEA SECŢIEI CORALE A S.C. „VALERIU DOCNA”

 

Diplomă acordată corului la 22.IV.1956

 

 

Solistul vocal Sava Stoian

 

La fel ca şi celelalte secţii ale Societăţii „Valeriu Docna”, o bogată activitate a desfăşurat secţia corală. Majoritatea membrilor corului au constituit-o coriştii care au fost încadraţi şi în corul bisericesc. Programele culturale susţinute foarte frecvent de Societatea „Valeriu Docna” au făcut ca şi secţia corală să fie prezentă permanent şi să se pregătească mereu, îmbogăţindu-şi totodată repertoriul cu piese corale noi. Ca secţie a Societăţii a participat la diferite întreceri şi emulaţii corale organizate de Uniunea Cercuală a Societăţilor Culturale, apoi la Festivalul coral de la Novi Sad (1948), unde s-a evidenţiat, iar la întrecerile din cadrul Cercului Panciova în mai multe rânduri a fost menţionată. Uniunea Societăţilor Muzicale în anul 1951 i-a decernat o diplomă pentru rezultate merituoase, iar la 29 noiembrie 1955 secţia corală a primit menţiune şi premiu în valoare de 2.000 de dinari. Obţinând succese şi în continuare, corul este premiat din nou cu o diplomă la 22 aprilie 1956. Şi în anul 1957, i-a fost conferită o diplomă pentru „rezultatele prezentate la întreceri”. În decursul activităţii sale în cadrul Societăţii „Valeriu Docna”, corul a fost dirijat de Vasilie Lazăr şi Sava Stoian, iar o perioadă scurtă de învăţătorii Sever Bunda şi Mita Kuzmanović. Trebuie menţionat faptul că secţia corală, după divizarea Societăţii Valeriu Docna, a fost ultima care a părăsit această societate culturală.

 

PROCES VERBAL

„Şedinţa ordinară a Secţiei corale „V. Docna” din 1 februarie 1957, deschisă la ora 6,05 min. (seara)

...Şedinţa condusă de S. Stoian, când se alege preşedinte până când se vor aproba statutele,adecă provizoriu, de preşedinte este ales Vasilie Gavrilov.

Mai departe se trece la discuţie, cu privire la procesul verbal de la adunarea anuală a Societăţii cult. „V. Docna” care este în lichidare, toţi sunt de acord cu procesul.

Ancăiţan R. Propune ca să se ceară prospect de statut de la cerc (Panciova) şi să se lucreze cât mai repede la înregistrarea soc. Cor.

Rusuloi N. ia cuvântul şi spune că trebuie să se ridice sigilul Societăţii „V. Docna” în lichidare deoarece am primit act de la Belgrad, pentru ridicarea acestuia.

Totodată s-a discutat şi în legătură cu trecerea în revistă care se va ţine la Panciova în luna aprilie 1957, iar Traian Balnojan propune ca să se înceapă cât mai curând cu probele cântării care-i obligată...”

 

PIESELE DE TEATRU ŞI SCENETELE PREZENTATE DE SECŢIA DE DRAMĂ A SOCIETĂŢII „VALERIU DOCNA” (de la înfiinţare şi până la încetarea activităţii sale – pe baza datelor de care dispunem):

 

1948 – „Nuntă fără voie” de Maria Todor

1949 – „Gardul fermecat” de Nicolae Ţânţariu; actori: Sava Stoian, Ioţa Bugarin, Iuliana Nistor, Marghi Drăgoi

1950 – „Minţile-n cap” de S. Pavičić

1951 –”„Un individ suspect” de Branislav Nuşici

1952 – „Belgradul cândva şi acum” de B. Nuşici, regizor: Sever Bunda

1952 – “Elixirul tinereţii” de A.P.Cehov, regizor: Sever Bunda; distribuţia: Dr. Distilatov – Ştefan Omorean-Gălan, Avocatul Pravdin – Miu Ardelean, Stăpânul casei Zolotilov – Viorel Moldovan, Soţia lui Zolotilov – Vida Bunda, Servitorul Dimente – Sever Bunda, Servitoarea – Catarina Lăutaş.

1953 – „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, regizor: Traian Tomici

1954 –„Năpasta” de I.L.Caragiale, regia: Nicolae Bocşan

1955 – „Locuinţa comună” de D. Dobričanin, regia: Mita Kuzmanović

 

 

LISTA ACTORILOR: Sever Bunda, Vida Bunda, Miu Ardelean, Moldovan Sabov, Iovan Omorean-Gălan, Sever Şdicu, Viorel Moldovan, Anuica Moldovan, Elena Drencea, Catarina Lăutaş, Nicolae Rusuloi-Colă, Luciana Gruici, Vasilie Flora-Lie, Iuliana Ţicu, Sava Giaconov, Traian Tomici, Aurica Tomici, Doina Fara, Mariţi Balnojan-Iţi, Iovan Ardelean-Ulă, Viorica Orza, Viorica Roşculeţ, Traian Dogan-Ianu, Ionică Crăinean, Lenuţa Chirca, Ana Martinov, Sava Ţăran-Corilă, Traian Samoilă, Elena Drencea, Vasilie şi Olga Sfera...

SCENOGRAF: Viorel Boleanţu-Paima


 

 

CĂMINUL CULTURAL

 

 

Căminul Cultural s-a înfiinţat ca instituţie aparte prin hotărârea din 14 octombrie 1958  a Comitetului Comunal, cu scopul organizării vieţii culturale şi distractive a satului. În cadrul Căminului imediat a început să funcţioneze biblioteca, dispunând de cărţi în limba sârbă donate de apartenenţii Armatei Iugoslave, iar apoi şi de cărţi în limba română, bibliotecă care activează şi în prezent. În funcţia de director al Căminului a fost ales (de către organul amintit) Pavel Blagoie. După un an de zile, în 1959, în funcţia de director a fost ales Sever Şdicu, cadru didactic la Şcoala Elementară din sat.

Activitatea Cămi-nului devine tot mai intensă datorită faptului că Comunitatea Cultural-Instructivă din comuna Panciova din anul 1961 începe să organizeze în-treceri culturale ale ama-torilor sub genericul „Cel mai vesel sat”, la care participă toate localităţile din această comună. Aceste întreceri au stârnit un interes viu în rândurile tineretului şi datorită caracterului lor competiţional au ridicat nivelul calitativ al amatorilor. Această manifestare s-a bucurat de mare popularitate şi în rândurile cetăţenilor, programele din cadrul ei fiind vizionate de un număr foarte mare de spectatori.

Cultivând muzica şi dansurile populare – sârbeşti şi româneşti – generaţii întregi de tineri din Satu-Nou au activat în cadrul acestei case de cultură şi astfel au păstrat şi dezvoltat relaţii de prietenie şi au cunoscut folclorul şi cultura ambelor popoare. Prin munca lor sârguincioasă, la succesele amatorilor şi Căminului au contribuit şi coregrafii şi instructorii care i-au învăţat cum să atingă perfecţiunea în dans şi muzică. Activitatea amatorilor a fost răsplătită, în majoritatea cazurilor şi în primul rând, prin satisfacţie şi mulţumire sufletească şi prin diferite menţiuni, premii şi diplome care vor rămâne o vie mărturie a succeselor realizate, participând la diferite întreceri, emulaţii, festivaluri, întreceri şi alte manifestări, începând cu cele de rang comunal şi până la cele superioare. Căminul Cultural din Satu-Nou a luat parte la Festivalul de Folclor şi Muzică Românească al Românilor din Voivodina încă de la prima sa ediţie. În continuare ne vom referi la participarea şi succesele „bobocilor” la ediţiile acestui festival.

 

                                                                                       

 

 

Solista vocală Dorina Ţicu Solisata vocală Doina Jivan - 1961

 

 

 

La ediţia „Uzdin 1962”, solista vocală Voichiţa Popovici a obţinut „Premiul pompierilor”. La Primul Festival de muzică românească din Banat „Uzdin 1963”, organizat în zilele de 9-10 martie de Comunitatea Culturală Cercuală din Panciova, Comunitatea Culturală Comunală Covăciţa şi Casa de Cultură Uzdin, au participat, în urma selecţiilor făcute de o comisie de specialitate, 32 de solişti vocali şi instrumentişti. Printre aceştia s-au aflat şi amatori din Satu-Nou: solista vocală Voichiţa Popovici, solista vocală  Dorina Ţicu, care s-a prezentat cu cântecele „Foaie verde ca aluna” şi „Fetele din satu’ meu”, solistul instrumentist la fluier Sevi Bogdan şi solistul vocal Sava Stoian, care a fost premiat din partea organizaţiilor sindicale din Uzdin. La ediţia din anul 1964, care a avut loc la Uzdin în zilele de 27-28 martie, solista vocală Voichiţa Popovici a obţinut premiul II şi  dreptul de a realiza înregistrări la Postul de Radio Novi Sad.  Primul ei cântec înregistrat a fost „Mândruliţă, mândră bănăţeană”, după care urmat şi o mulţime de cântece din folclorul satului, cum sunt, de pildă, „Costa inimosul”, „Sub tufa de clopocel”, „Aşa-i rândul fiecelor” şi altele. Casa de Presă şi Editură „Libertatea” din Panciova a acordat solistei vocale Dorina Ţicu un premiu pentru dicţie. Mai mulţi solişti vocali au primit aşa-numite premii de consolare, printre aceştia numărându-se şi soliştii vocali Ghiţă Bugarin-Taiu şi Iovan Iovanov din Satu-Nou.

Începând cu luna octombrie 1964, în funcţia de director al Căminului se află Sava Ubiparip, cadru didactic, sub a cărui conducere Căminul continuă activitatea începută de înaintaşi şi obţine succese evidente.

Solistul vocal Iovan Iovanov - 1969

   

Solista vocală Voichiţa Popovici

 

Fluieraşul  Sevi Bogdan

La ediţia din anul 1966 a Festi-valului de la Uzdin au participat, din Satu-Nou, echipa de dansa-tori, apoi în afara concurenţei solista vocală Voichiţa Popovici, deţinătoare a premiului I la ediţia prece-dentă, iar so-listul vocal Iovan Iovanov a fost menţionat. „Bobocii” vor continua să participe şi la ediţiile viitoare ale Festivalului, iar la ediţia de la Uzdin din 26-27 dece-mbrie 1969 solistul vocal Iovan Iovanov a obţinut premiul I în categoria soliştilor vocali, interpretând cântecele „Deasupra de Reşiţa” şi „Trandafir, fru-moasă floare”.

Soliştii vocali Vasilie Gavrilov şi Voichiţa Popovici

În zilele de 9, 10 şi 11 aprilie 1971 la Vârşeţ a avut loc cel de-al IX-lea Festival de Cântece şi Jocuri Populare din Banatul de Sud. Acest festival de mare amploare a întrunit amatori din rândul mai multor popoare care au prezentat cântece, jocuri şi obiceiuri moştenite de la strămoşi. În faţa spectatorilor s-au perindat o mulţime de solişti vocali şi instrumentişti şi echipe de dansatori, iar în numele Căminului din Satu-Nou a evoluat solistul vocal Iovan Iovanov, care s-a plasat pe locul trei. Tot la acest festival, în 1972 şi în 1973, acest solist vocal a cucerit locul întâi.

Dansatori Căminului Cultural în parcul Vârşeţului, 12.III.1967

 

Solişti vocali Doina Jivan şi Traian Todorov - Radu

 

 

Dacă până la ediţia a XIII-a, Festivalul de Folclor al românilor a fost organizat doar de uzdineni, începând cu anul 1974 el se organizează şi în alte localităţi (cu excepţia ediţiilor jubiliare, care au loc tot la Uzdin). Ediţia a XIV-a, din anul 1974, a fost organizată pe data de 25-26 mai de „boboci”, respectiv Căminul Cultural din Satu-Nou, care a contribuit la organizarea cu succes a acesteia. Acest festival a adunat aproape o mie de artişti amatori: solişti vocali, instrumentişti, orchestre de muzică populară, fanfare, echipe de dansatori şi formaţii corale. Festivalul a fost inaugurat de corul bărbătesc, condus de Sava Stoian, el fiind urmat de fanfara S.C. „Cultura”, dirijată de Iovan Doşlea. La acest festival s-au prezentat două orchestre de muzică populară din Satu-Nou – una condusă de Stevan Maliţa şi alta de Ştefan Sfera, echipa de dansatori a evoluat cu jocuri autentice din sat în coregrafia Elenei Ciomlava, iar ca solişti vocali Aurel Bogdan şi Ionel Sudom. La reuşita ediţiei şi-a dat aportul şi directorul Sava Ubiparip, iar Căminul şi Comunitatea de Cultură din Panciova au contribuit cu câte 20.000 de dinari la organizarea Festivalului.

După plecarea din sat a directorului Sava Ubiparip, funcţia de de director al Căminului Cultural din Satu-Nou îi revine, începând cu 1 septembrie 1976 şi până în anul 1997, învăţătorului Petar Ciomlava. Sub conducerea sa, Căminul Cultural a desfăşurat o activitate extrem de bogată, obţinând mari succese.

Începând cu anul 1977, ansamblul folcloric al Căminului Cultural „3 Octombrie” din Satu-Nou şi orchestra de muzică populară participă la Festivalul de folclor de rang provincial de la Ruma, unde ansamblul folcloric a cucerit câţiva ani consecutiv diplome şi medalii – trei de bronz, şase de argint şi cinci de aur, iar orchestra o medalie. Toate aceste distincţii sunt rezultatul unei munci serioase a amatorilor din Satu-Nou şi al disciplinei impuse de coregrafi şi instructori.

 

Orchestra de muzică populară şi echipa de căluşari – 1978

 

La invitaţia Oficiului de turism din Rovinj (Croaţia), ansamblul folcloric, soliştii vocali şi orchestra de muzică populară au susţinut un concert de câteva zile, începând cu data de 4 septembrie 1977, în faţa unui număr imporant de turişti şi oaspeţi veniţi să-ţi petreacă concediul de odihnă în acest oraş de la Marea Adriatică. După aceea, mai mult de zece ani consecutiv ansamblul „bobocilor” a concertat la Rovinj.

În revista „As” (primul tabloid din fosta Iugoslavie) din Sarajevo, în numărul din 4 septembrie 1987, la pagina a 4-a, directorul Petar Ciomlava a declarat între altele: „Ne înapoiem din turneul oficiat în Olanda, Suedia şi Polonia. Aici am venit să prezentăm ceea ce ştim şi putem turiştilor noştri şi străini de la mare – folclorul nostru naţional autentic, deoarece străinii   apreciază valoarea folclorului nostru”.

 

După concertul de la Rovinj (menţionat mai sus), ansamblul a luat parte şi la Festivalul de folclor de la Lipovljani (Croaţia), unde la fel s-a evidenţiat şi a fost premiat, reprezentând cu mare cinste localitatea Satu-Nou. Şi în anii ce au urmat „bobocii” s-au prezentat la acest festival, evoluând la un nivel înalt şi de invidiat.

La ediţia a XVIII-a a Festivalului „Ovcea 1978” (2-3 septembrie) au participat orchestra de muzică populară, condusă de Sorin Boleanţu, şi solistul vocal Iovan Iovanov, iar la ediţia a XX-a de la Uzdin (1980) au evoluat în mod foarte corect echipa de dansatori şi violonistul Ionel Mălaimare.

După mai multe succese obţinute de amatorii Casei de Cultură „3 Octombrie” din Satu-Nou, pe adresa acestei instituţii în 1982 a sosit o invitaţie din partea cluburilor iugoslave din Danemarca şi Suedia , la care „bobocii” au răspuns pozitiv şi au plecat în turneu în aceste două ţări, concertând în oraşele Friedericswerg din Danemarca şi Jönköping din Suedia. Acest turneu va rămâne în veşnică amintire tuturor amatorilor care au participat la el.

 

La cel de-al IV-lea Festival de folclor al Banatului de sud

 

În Iugoslavia, „bobocii” au continuat să participe la Festivalul de Folclor şi Muzică Românească din Voivodina, şi anume cu orchestra şi dansatorii la ediţiile „Begheiţi 1982” şi „Sutiesca 1983”, iar cu echipa de dansuri (cu jocuri autentice în coregrafia lui Miroslav şi Branislav Marčetić) la ediţia a XXIV-a de la Iancov Most (14 septembrie 1984). În anul 1985, la Uzdin, „bobocii” au fost reprezentaţi de acordeonistul Sorin Boleanţu, violonistul Ionel Mălaimare, solistul vocal Iovan Iovanov şi echipa de dansatori.

În anul 1987, la invitaţia Căminului Tineretului din Timişoara, „bobocii” susţin pe scena acestuia un program frumos şi calitativ, iar apoi şi în oraşul Reşiţa. În 1988, Casa de Cultură a fost invitată din nou în străinătate, de data aceasta în Olanda, în oraşul Zanstad. La Întrecerile „Satele Serbiei”, de la Bradarac, din 1988 şi 1989, ansamblul folcloric şi orchestra s-au plasat pe locul I. În cadrul ediţiei jubiliare (a XXX-a) a Festivalului „Uzdin 1990”, echipa de dansatori – care ani de-a rândul s-a aflat printre cele de frunte, fiind instruită de Miroslav Marčetić-Bata – a obţinut Placheta Festivalului, iar solistul instrumentist la vioară Ionel Mălaimare a fost răsplătit cu premiu pentru autenticitate.

 

Pe scena Festivalului de la Uzdin – 1995

 

Pornind de la rezultatele obţinute de amatorii din Satu-Nou (dansatori şi membri ai orchestrei), Comisia Interrepublicană de Cultură, la iniţiativa Consiliului pentru Cultură şi Educaţie  al Provinciei Voivodina, a propus participarea Casei de Cultură „3 Octombrie” şi a fanfarei Societăţii Culturale „Cultura” din Satu-Nou la Festivalul Internaţional de Folclor de la Dijone, Franţa, care s-a ţinut în zilele de 3-9 septembrie 1990, dar din motive obiective „bobocii” au renunţat să participe la această manifestare.

 

Menţionăm în continuare participarea dansatorilor la ediţia a XXXI-a a Festivalului „Coştei 1991” (22-23 iunie), care au lăsat impresii foarte frumoase, evoluând la un nivel profesionist cu jocuri populare din Banat.

Participanţi din Satu-Nou la ediţia „Seleuş 1994” au fost: orchestra de muzică populară, condusă de Sorin Boleanţu, formaţia de dansuri populare cu jocuri autentice din Satu-Nou, acordeonistul Dorel Mic şi violonistul Ionel Mălaimare. La „Alibunar 1996” (ediţia a XXXVI-a), reprezentant al Căminului din Satu-Nou a fost acordeonistul Marinel Crăinean, care a interpretat două melodii româneşti. La ediţia a XXXVII-a, „Sutiesca 1997”, reprezentanţi ai Căminului Cultural au fost soliştii instrumentişti Marinel Crăinean (la acordeon) şi Alexandru Freanţ (la saxofon). În concurenţa soliştilor instrumentişti debutanţi, Marinel Crăinean a cucerit locul I, iar Alexandru Freanţ locul secund, ei prezentând speranţa că Satu-Nou va avea în viitor instrumenişti de vârf.

După pensionarea directorului Petar Ciomlava, în anul 1997, la funcţia de director al Casei de Cultură „3 Octombrie” a fost ales Siniša Kojić, funcţie pe care o îndeplineşte până în prezent.

O activitate îndelungată şi fructuoasă în cadrul Căminului Cultural din Satu-Nou, îndeplinind funcţii de îndrumători şi instruind echipa de dansatori, au desfăşurat: Viorica Flora-Roşculeţ, Viorica Blagoie, Viorica Orza, Elena Ciomlava, Aurel Drajilov, Traian Mladen, apoi coregraful profesionist Miroslav Bata Marčetić, iar după aceea Veseljko Željković, Živko Oparnica. Pe lângă soliştii vocali amintiţi mai sus, o contribuţie valoroasă la succesele obţinute la întrecerile din cadrul manifestării „Căutăm cel mai vesel sat” au avut şi soliştii vocali Doina Jivan, Mircea Boleanţu, Victor Jenar, Traian Todorov, Ofelia Şoca, Vioara Govedar...


 

 

ARTA SCENICĂ

 

Dragostea „bobocilor” faţă de arta scenică datează încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Datele de care dispunem ne arată că în trecut la Satu-Nou s-a jucat teatru în mod ocazional – şi anume, s-au prezentat scenete umoristice la sărbătorile satului şi bisericii, nelipsind nici la tradiţionalele nunţi.

În anul 1921, când în fruntea corului bisericesc vine Nicolae Fiştea, la Satu-Nou îşi începe să funcţioneze o secţie de teatru, arta scenică având tendinţa de a deveni o activitate culturală tradiţională, iar, potrivit datelor (orale) pe care le avem, în perioada respectivă s-au distins următorii actori amatori: Lazăr Rusovan – Drăga, Roman Stoian –Naicu, Gheorghe Ţăpârdea, Anghelina Lăutaş, Olga Pârpa, Ionică Mandreş, Costa Mărghiticean-Geagea, Trăian Ţăran-Vucu, Aurelia Stoian şi alţii.

În timpul celui de-al doilea război mondial, mai precis, pe 7 aprilie 1944, studenţii Petru Flora, Vioara Drencea, Ana Gaşpar şi Ionel Bogdan au prezenat spectacolul cu piesa  „Gardul fermecat” de Nicolae Ţânţariu din Petrovasâla, în regia Mariei Drencea.

După cel de-al doilea război mondial şi până în anul 1956, activitatea teatrală a amatorilor din sat se intensifică simţitor, desfăşurându-se în cadrul S.C.A. „Valeriu Docna”, iar numeroasele slăbiciuni din anii antebelici au fost depăşite, mai ales în direcţia alegerii repertoriului. În anul 1956, când s-a desfiinţat Teatrul Popular din Vârşeţ, au încetat să se mai organizeze manifestări teatrale, ceea ce a dus şi la stingerea numeroaselor trupe de teatru româneşti din satele noastre, printre altele şi a trupei de teatru din Satu-Nou. Oricum, şi această perioadă a dat câteva nume de actori care au rămas în analele istoriei culturale a satului: Miu Ardelean, Sabov Moldovan, Vida Bunda, Sever Bunda, Anuica Moldovan, Trăian Dogan, Iovan Ardelean-Ulă, Ştefan Omorean-Gălan, Iţi şi Iula Boleanţu, Doina Fara, Ecaterina Lăutaş, Sava Stoian-Naicu şi mulţi alţii.

După 18 ani de la încetarea activităţii teatrale la Satu-Nou, anul 1974 aduce o nouă generaţie de actori amatori care vor duce faima jocului scenic până în zilele noastre, participând la una dintre cele mai importante manifestări culturale ale românilor din Voivodina – „Zilele de Teatru”, iniţiate în anul 1973 la Alibunar. Începutul a fost modest, fără experienţă necesară în arta teatrală, dar dorinţa de a face teatru a fost foarte mare, iar pentru reînvierea vieţii teatrale la Satu-Nou sunt merituoşi unii oameni pasionaţi şi mari iubitori ai Thaliei, care pun temeliile noii trupe de teatru. Aceştia sunt: Silvia Mălaimare, Minerva Giacov, Mircea Ardelean, Traian Pomană, Nicoliţă Ardelean, Stevan Mălaimare, Dorian Guzun şi Viorel Mihailov.

Desigur că cel mai merituos a fost regizorul Nicolae Polverejan-Nenea, care a lucrat cu mare seriozitate timp de opt ani cunsecutiv, formând o trupă de teatru omogenă care în viitor se va bucura de mari succese. Această trupă urma să colaboreze pe parcurs şi cu regizori profesionişti, ca Aleksandar Lukač, Virginia Marina-Guzina, Ştefan Iordănescu, Ştefan Andrei Darida, Branislav Guzina şi alţii, care au contribuit la ridicarea calităţii artistice a actorilor, astfel că din an în an ei au obţinut succese tot mai mari şi din anul 1984 trupa „bobocilor” obţine statutul de scenă în funcţie de teatru semiprofesionist.

Până la neînţelegerile şi divizările între organizaţiile culturale din localitate (C.R.I. şi D.A.C.-Casa de Cultură), care au început în anul 1999, activitatea trupei de teatru a fost principala  activitate cultural-artistică din sat, iar la lumina rampei au ieşit aproximativ 100 de actori amatori, mulţi dintre ei fiind încununaţi cu premii şi recunoştinţe, iar spectacole cu premii pentru locurile de vârf, ceea ce a rezultat dintr-o angajare serioasă şi muncă plină de entuziasm. Nimic nu poate explica permanenţa teatrului decât acest adevăr evident, că el răspunde unei nevoi incontestabile a omului, ca aerul şi apa – nevoia cunoaşterii de sine. Să sperăm că neînţelegerile absurde apărute în ultimii ani, care au reuşit să „spargă” trupa de teatru din Satu-Nou, punând interesele politice şi de dominare a unor indivizi înaintea intereselor culturale ale satului, vor fi depăşite prin cunoaşterea adevărului despre trecutul cultural şi angajarea înaintaşilor noştri pe acest tărâm, iar teatrul va rămâne şi în viitor cel mai nobil mod de exprimare a spiritului cultural şi intelectual al românilor din Satu-Nou şi cultură – înainte de toate.

Vom încerca să-i prezentăm pe scurt pe acei actori care s-au evidenţiat şi au dus „povara” trupei. 

Mircea Ardelean (născut în anul 1948) este un actor prenzent pe scena din Satu-Nou deja de câteva decenii, respectiv de la formarea trupei, fiind sufletul şi animatorul trupei de teatru şi s-a impus prin calitatea interpretării rolurilor încredinţate în spectacolele „bobocilor”. Juriul a ştiut să-l răsplătească pentru toate acestea, conferindu-i premii, diplome şi menţiuni pentru interpretarea următoarelor roluri: locul I pentru rolul lui Cepa din spectacolul cu piesa „Doamna ministru” de B. Nuşici (1984), locul II pentru rolul lui Stomil în „Tangoul” de S. Mrožek (1989), locul III pentru rolul lui Ianche din „Tache, Ianke şi Cadâr” de V.I. Popa (1985), locul III pentru rolul Călătorul I, II, III, din „Zodia gemenilor” de V. Munteanu ş.a. Mircea Ardelean a regizat şi patru piese cu elevii şcolii din loc şi două piese cu amatori adulţi – la Ovcea şi la Satu-Nou.

Traian Mladen (n. 1941) este, la fel, un actor care îşi desfăşoară activitatea în trupa de teatru din Satu-Nou încă de la formarea ei, dovedind că are un talent deosebit – mai ales pentru interpretarea rolurilor din comedii, atingând un nivel profesionist, aducând ritm şi energie pe scenă, dispunând de o voce şi dicţie clară şi având o ţinută artistică excelentă pe scenă. Pentru intrepretarea rolurilor încredinţate a fost răsplătit totdeauna cu aplauze din partea publicului spectator, iar juriul i-a acordat mai multe premii şi menţiuni.

Actor de bază este şi Victor Mihailov (n. 1947), care încă de la început, ca debutant, a dat dovadă de un mare talent. Pe parcurs, printr-o muncă sistematică şi datorită angajamentului său, a devenit actor cunoscut în ţară şi în străinătate. Regizorii profesionişti i-au încredinţat roluri titulare, pe care le-a interpretat ca un adevărat profesionist, iar pentru meritele sale excepţionale Consiliul „Zilelor de Teatru”, la ediţia jubiliară – a 25-a – i-a acordat Diploma de merit şi Placheta „Zilelor”. Victor Mihailov a şi regizat – a montat în 1988 „Familia îndoliată” de B. Nuşici.

Traian Ţarină (n. 1942) este decanul de vârstă al trupei „bobocilor”, în care a activat cu mare devotament, ca actor şi sufleor, cucerind publicul prin jocul său de scenă excelent. Cu uşurinţă s-a transpus în toate cele 14 roluri încredinţate lui.

Urme vizibile, prin activitatea lor intensă, în viaţa teatrală din sat au lăsat şi actorii: Mircea Ţăpârdea, Anghelina Velea, Elena Ciomlava (un creator graţios al rolurilor încredinţate), Mihai Mărghiticean (un pasionat al teatrului), Valentina Perneac (o actriţă celebră), apoi actriţele de mare performanţă Dorina Bugarin şi Marieta Simu, excelenta actriţă Vioara Lazăr, actorii remarcaţi Costa Ilin şi Ionel Baba şi, în fine, Lazăr Bundrea, un actor de talie profesionistă care s-a impus prin jocul său de scenă şi prin dicţie, fiind deţinător al multor premii, diplome şi menţiuni.

 

SPECTACOLELE TRUPEI DE TEATRU A CASEI DE CULTURĂ „3 OCTOMBRIE” DIN SATU-NOU LA „ZILELE DE TEATRU ALE ROMÂNILOR DIN VOIVODINA” DE LA ÎNFIINŢAREA EI, ÎN 1974, ŞI PÂNĂ ÎN PREZENT

 

1974 – Ediţia a II-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „CONCURS” de Miodrag Mitrovici

 

Actorii Traian Pomană şi Mircea Ardelean

 

Distribuţia:

Darcea – Silvia Mălaimare

Ranka – Minerva Giacov

Juia – Mircea Ardelean

Servitorul – Traian Mladen

Şeful de birou – Traian Pomană

Muzicantul – Nicoliţă Ardelean

                        Dorian Guzun

Regia: Nicolae Polverejan

Premii:

Premiul III actorie – Silvia Mălaimare

 

 

 

1975 – Ediţia a III-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „NU AŞA BABY” de Dan Radu Ionescu

Distribuţia:

Beby – Steluţa Besu

Teo – Ionel Popovici

Modest – Mircea Ardelean

Bombonica – Voichiţa Popovici

Brutus – Mircea Ţăpârdea

Anda – Păulina Mandreş

Gorcia – Gheorghe Maliţa

Ion Ion – Traian Ţarină

Regia: Nicolae Polverejan

Scenografia: Ionel Popovici

Premii:

Locul III în concurenţa generală

Premiul I actorie – Steluţa Besu

 

1976 – Ediţia a IV-a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „INSULA” de Mihail Sebastian

Distribuţia:

Directorul – Mircea Ţăpârdea

Dactilografa – Cornelia Togeraş

Un tânăr lucrător – Ionică Togeraş

Bob – Dorian Guzun

Un domn bătrân – Traian Ţarină

Nadia D. – Anghelina Velea

Manuel B. Manuel – Mircea Ardelean

Un agent de poliţie – Aurel Velea

Proprietăreasa – Liubiţa Birgean

Regia: Petru Besu

Scenografia. Ionel Popovici

Premii:

Menţiuni actorie – Anghelina Velea şi Mircea Ardelean

Premiul I scenografie –Ionel Popovici

Premiul pentru realizări de scenografie în spectacol

 

1977 – Ediţia a V-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „MIELUL TURBAT” de Aurel Baranga

Distribuţia:

Spiridon Biserică – Traian Mladen

Mitică Ionescu – Aurel Velea

Radu Cristescu – Nicolae Rusovan

Mircea Cavafu – Mircea Ardelean

Toma Dumitrescu – Ghiţă Maliţa

Vasile Bontas – Mihai Mărghiticean

Maria Vasiliu – Anghelina Velea

Margareta Petrescu – Mărioara Lazăr

Tache Irimeanu – Traian Ţarină

Gamalia Nicolae – Romulus Ştefan

Haralamb Dumitru – Ionel Lazăr

Cociaşu Vintilă – Traian Ţarină

Doctorul – Nicolae Ştefan

Regia: Nicolae Polverejan

Scenografia: Ionel Popovici

Premii:

Premiul III scenografie – Ionel Popovici

Premiu special actorie – Anghelina Velea

 

Locul VI (spectacolul)

 

 

1978 – Ediţia a VI-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „COMANDANTUL SEILER” de Borislav Mihailovici Mihiz

Distribuţia:

Wilhelm Seiler – Mircea Ţăpârdea

Franz Feri-Seiler – Mircea Sabov

Fridrich Krammer – Aurel Velea

Joseph – Nicolae Ştefan

Ielena Giurici – Elena Ciomlava

Slavko Neşici – Mircea Ardelean

Karl Seiler – Traian Mladen

Draghişa Giurici – Traian Ţarină

Melhior Weis – Viorel Mihailov

Regia: Nicolae Polverejan

Scenografia: Livius Balnojan

Premii:

Locurile II şi III împărţite cu Seleuşul

Menţiune actorie – Mircea Ţăpârdea

 

 

1980 – Ediţia a VIII-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „CASA CARE A FUGIT PRIN UŞĂ” de Petru Vintilă

Distribuţia:

Nora – Ana Flora

Mami – Elena Ciomlava

Sever – Mihai Mărghiticean

Buby – Mircea Ardelean

Necunoscutul – Mircea Ţăpârdea

Ion – Nicolae Ştefan

Agentul – Traian Ţarină

Teologul – Ionel Mic

Bunicul – Traian Mladen

Veturia – Victoria Bolianaţ

Regia: Nicolae Polverejan

Scenografia: Livius Balnojan

Premii:

Premiul I scenografie – Livius Balnojan

Menţiuni actorie – Elena Ciomlava şi Mircea Ardelean

Locul VI

 

1981 – Ediţia a IX-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „PĂCĂLEALA” de Gheorghe Vlad

Distribuţia:

Irina Predut – Cornelia Bogdan

Petria Rotariu – Elena Ciomlava

Poponete – Victor Mihailov

Tivris – Mircea Ardelean

Ştefan Bogdănescu – Mircea Ţărârdea

Lizuca Vrabie – Ana Flora

Catrina Papalau – Minerva Flora

Stan Rotariu – Mihai Mărghiticean

Regia: Nicolae Polverejan

Scenografia: Livius Balnojan

Premii:

Premiul I scenografie – Livius Balnojan

Menţiuni actorie – Victor Mihailov şi Mircea Ardelean

Locul VII

 

1982 – Ediţia a X-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „UN INDIVID SUSPECT” de Branislav Nušić

Distribuţia:

Ierotie Pantici – Victor Mihailov

Angia – Aurica Steici

Mariţa –Minerva Flora

Vicea – Mircea Ardelean

Jika – Mihai Mărghiticean

Milisav – Mircea Ţăpârdea

Tasa – Traian Mladen

Gioka – Ionel Mic

Aleksa Junici – Traian Ţarină

D. Spasoie – Ionel Simu

D. Miladin – Nicolae Ştefan

Iosa – Lazăr Bundrea

Regia: Aleksandar Lukač

Scenografia: Livius Balnojan

Premii:

Premiul I scenografie – Livius Balnojan

 

 

Menţiuni actorie – Traian Mladen şi Mihai Mărghiticean

Locul V

 

1983 – Ediţia a XI-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „FAMILIA ÎNDOLIATĂ” de Branislav Nušić

Distribuţia:

Agaton Arsici – Victor Mihailov

Fiul lui Agaton – Lazi Bundrea

Tanasie Dimitrievici – Traian Ţarină

Proka Purici – Mircea Ardelean

Trifun Spasici – Mihai Mărghiticean

Micea Stanimirovici – Ionel Simu

Dr. Petrovici Avocat – Ionel Mic

Simka – Aurica Steici

Gina – Elena Ciomlava

Sarka – Minerva Flora

Daniţa – Dorina Smolean

Regia: Aleksandar Lukač

Scenografia: Livius Balnojan

Premii:

Locul II în concurenţa generală

Premiul I scenografie – Livius Balnojan

Menţiune actorie – Mictor Mihailov şi Lazăr Bundrea

 

Menţiune pentru cel mai compact joc colectiv

 

 

1984 – Ediţia a XII-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „DOAMNA MINISTRU” de Branislav Nušič

 

Distribuţia:

Doamna ministru – Elena Ciomlava

Ceda (ginerele) – Mircea Ardelean

Uika Vasa – Victor Mihailov

Ninkovici – Mircea Ţăpârdea

Rista Todorovici – Mihai Mărghiticean

Pera conţopistul – Traian Ţarină

Dara – Livia Rusovan

Anka – Dorina Smolean

Daţa – Aurica Steici

Soia – Anghelina Velea

Pera Kalinici – Ionel Simu

Sava – Vasile Cebzan

Iankov – Mişa Simici

Panta – Mihai Mărghiticean

Iova – Aurel Velea

Raka – Lazăr Bundrea

Conţopist – Ionel Mic

Jandarmul – Viorel Beca, Ionel Mic

Nada Stefanovici – Aurica Steici

 

Regia: Aleksandar Lukać

Scenografia: Livius Balnojan

 

Premii:

Locul I în concurenţa scenelor – Marele Premiu

Premiul I actorie – Elena Ciomlava şi Mircea Ardelean

Premiul I scenografie – Livius Balnojan

Menţiuni actorie – Anghelina Velea şi Victor Mihailov


 

 

1985 – Ediţia a XIII-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „TACHE, IANKE ŞI CADÂR” de Victor Ion Popa

Distribuţia:

Tache – Victor Mihailov

Ianke – Mircea Ardelean

Cadâr – Traian Mladen

Ana – Dorina Smolean

Ionel – Ionel Simu

Baba Safta – Elena Ciomlava

Iţic – Traian Ţarină

Un trecător – Aurel Velea

Regia: Iova Dalea

Scenografia: Livius Balnojan

Premii:

Premiul III actorie – Mircea Ardelean

 

 

Menţiune actorie – Traian Mladen şi Victor Mihailov

 

1986 – Ediţia a XIV-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „REGELE MINCINOŞILOR” de Iovan Sterija Popović

Distribuţia:

Marko Vuici – Mihai Mărghiticean

Batici – Aurel Velea

Ieliţa – Anghelina Velea

Aleksa – Victor Mihailov

Mita – Mircea Ardelean

Maria – Vioara Lazăr

Regia: Aleksandar Lukać

Scenografia: Livius Balnojan

Premii:

Premiul III actorie – Mircea Ardelean

Premiul II scenografie – Livius Balnojan

Premiul III regie – Aleksandar Lukaci

 

 

1987 – Ediţia a XV-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „TEATRUL AMBULANT ŞOPALOVICI” de Ljubomir Simović

Distribuţia:

Meitzen – Dorel Bogdan

Milun – Viorel Beca

Drobaţ – Mircea Ardelean

Blagoie Babici – Ionel Simu

Gina – Dorina Ion

Simka – Vioara Lazăr

Darko – Liubişa Luchianovici

Romania – Deloria Steici

Vasilie Şopalovici – Victor Mihailov

Ielisaveta Protici – Elena Ciomlava

Sofia Subotici – Dorina Bugarin

Filip Trnavaţ – Lazăr Bundrea

Cetăţeanca – Violeta Maliţa, Gordana Takiaški

Regia: Aleksandar Lukać

Scenografia: Livius Balnojan

Premii:

Locul III în concurenţa scenelor semiprofesioniste

 

1988 – Ediţia a XVI-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „O NOAPTE FURTUNOASĂ” de Ion Luca Caragiale

Distribuţia:

Dumitrache – Victor Mihailov

Nae Ipingescu – Traian Mladen

Chiriac – Mircea Ardelean

Spridon – Mircea Ţăpârdea

Rică Venturiano – Lazăr Bundrea

Veta – Vioara Lazăr

Ziţa – Dorina Bugarin

Regia: Ivan Ristič

Scenografia: Vesna Radović

Premii:

 

 

Premiul I scenografie – Vesna Radović

Locul IV

 

 

 

 

1988 – Ediţia a XVI-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „FAMILIA ÎNDOLIATĂ” de Branislav Nušić

Distribuţia:

Agaton – Liubişa Luchianovici

Tanasie – Viorel Beca

Proka – Ionel Simu

Trifun – Valentin Ţăpârdea

Micia Stanimirovici – Dorel Bogdan

Dr. Petrovici Avocat – Ionel Mălaimare

Simka – Deloria Steici

Vida – Rodica Boşcu

Ghina – Dorina Ion

Sarka – Rodica Balnojan

Mătuşa – Dorina Bogdan

Daniţa – Valentina Perneac

Regia: Victor Mihailov şi Mircea Ardelean

Scenografia: Livius Balnojan

Premii:

Menţiune actorie – Rodica Balnojan

Premiul special pentru omogenitate

Premiul III scenografie – Livius Balnojan

Locul IV

 

1989 – Ediţia a XVII-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „TANGOUL” de Slavomir Mrožek

Distribuţia:

Edec – Victor Mihailov

Eugenia – Marieta Marin

Artur – Lazăr Bundrea

Eleonora – Eleonora Idvorean

Stomil – Mircea Ardelean

Ala – Vioara Lazăr

Eugen – Mircea Ţăpârdea

Regia: Virginia Marina Guzina

Scenografia: Danica Rakočević

Premii:

Premiul I în concurenţa scenelor – Marele Premiu

Premiul II actorie – Eleonora Idvorean şi Mircea Ardelean

Diplomă – Vioara Lazăr

Premiul special regie – Virgina Marina Guzina

Premiul II scenografie – Danica Rakočević

 

1990 – Ediţia a XVIII-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „REGELE UBU” de Alfre Jarry

Distribuţia:

Dom. Ubu – Victor Mihailov

Mdam Ubu – Traian Mladen

Capetan Bondura – Mihai Mărghiticean

Regele Vesceslav – Mircea Ţăpârdea

 

Regina Rozamunda – Vasile Cebzan

Bolesav – Ionel Mălaimare

Ladislav – Costa Ilin

Blagoslav – Lazăr Bundrea

General – Lazăr Bundrea

Stanislav Leczinski – Mihai Mărghiticean

Ian Sobiesky – Ionel Mălaimare

Regia: Virginia Marina Guzina

Scenografia: Krisztina Nagy

Premii:

Diplomă actorie – Victor Mihailov

Menţiune actorie – Traian Mladen

Locul IV

 

1991 – Ediţia a XIX-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „ OMUL NU-I SUPUS MAŞINII” de Tudor Popescu

Distribuţia:

Tudor – Lazăr Bundrea

        ? – Rodica Balnojan

Duducel – Traian Mladen

Florentina – Valentina Perneac

Dincu – Victor Mihailov

Stănel – Vasile Cebzan

Frâncu – Ionel Mălaimare

Lică – Costa Ilin

Regia: Ştefan Iordănescu

Scenografia: Crisztina Nagy

Premii:

Locul II în concurenţa scenelor

Premiul I actorie – Victor Mihailov

Premiul III actorie – Elena Ciomlava

Premiul I scenografie – Krisztina Nagy

Diplomă specială regie – Ştefan Iordănescu

 

 

1992 – Ediţia a XX-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „ D-ALE CARNAVALULUI”  de Ion Luca Caragiale

Distribuţia:

Nae Girimea – Lazăr Bundrea

Iancu Popon – Victor Mihailov

Crăcănea – Traian Mladen

Cadidatul – Ionel Mălaimare

Iordache – Costa Ilin

Ispistatul – Mihai Mărghiticean

Didina Mazu – Dorina Bugarin

Miţa Baston – Valentina Perneac

Chelner Valentin Ţăpârdea

O mască – Rodica Doşlea

Regia: Ştefan Iordănescu

Scenografia: Krisztina Nagy

Premii:

Locul I în concurenţa scenelor – Marele Premiu

Premiul I actorie – Victor Mihailov

Premiul II actorie – Valentina Perneac

Premiul pentru rol episodic – Traian Mladen

Premiul special pentru efect vizual – Ştefan Iordănescu

Premiul special actorie – Dorina Bugarin şi Lazăr Bundrea

Premiul I scenografie – Krisztina Nagy

 

 

Premiul special regie – Ştefan Iordănescu

 

1993 – Ediţia a XXI-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „ ACEŞTI ÎNGERI TRIŞTI” de D. R. Popescu

Distribuţia:

Ion – Lazăr Bundrea

Amintirile lui Ion – Costa Ilin, Valentin Ţăpârdea

Marcu – Mircea Ardelean

Ioana – Valentina Perneac

Petru – Ionel Mălaimare

Cristescu – Traian Mladen

Silvia – Dorina Bugarin

Amintirile Silviei – Rodica Doşlea, Firuţa Rusovan

Regia: Ştefan Iordănescu

Scenografia: Krisztina Nagy

Premii:

Locul II în concurenţa scenelor

Premiul III actorie – Lazăr Bundrea

Premiul I scenografie – Krisztina Nagy

 

 

Diplome actorie – Dorina Bugarin şi Valentina Perneac

 

1994 – Ediţia a XXII-a a „Zilelor de Teatru”

 

 

Spectacolul cu piesa: „ZODIA GEMENILOR” de Valentin Munteanu

 

Distribuţia:

Recepţionerul – Lazăr Bundrea

Barmaniţa – Dorina Bugarin

Liftierul – Valentin Ţăpârdea

Italianul – Traian Mladen

Americanca – Valentina Perneac

Călătorul I, II, III – Mircea Ardelean

Îngrijitorul – Traian Ţarină

Miliţianul – Bernard Birtaş

Bătrânul – Mihai Mărghiticean

Italianca – Rodica Doşlea

Fata – Marieta Simu

Bambini – Silvia Bugarin, Valentina Mic, Silvia Mandreş şi Mariana Mic

Regia şi scenografia: Ştefan Andrei Darida

 

Premii:

Locul III în concurenţa scenelor

Premiu, plachetă şi diplomă regie – Ştefan Andrei Darida

Premiul II actorie – Mircea Ardelean

Premiul III actorie – Dorina Bugarin

Premiul II actorie rol episodic – Traian Mladen

Diplome actorie – Valentina Perneac, Valentin Ţăpârdea, Bernard Birtaş

Diplomă specială actorie şi Premiul „Tribunei Tineretului” – Rodica Doşlea şi „bambinii” – Silvia Bugarin, Valentina Mic, Silvia Mandreş şi Mariana Mic

Premiul III actorie – Lazăr Bundrea


 

 

1995 – Ediţia a XXIII-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „PREŞUL” de Ion Băieşu

Distribuţia:

Pamfil – Victor Mihailov

Filofteia – Valentina Perneac

Avocatul – Mircea Ardelean

Fotograful – Lazăr Bundrea

George – Costa Ilin

Ana – Vioara Lazăr Beca

Gigel – Valentin Ţăpârdea

Getuţa – Marieta Simu

Gicu – Traian Ţarină

Gica – Rodica Doşlea

Italianul – Traian Mladen

Regia şi scenografia: Ştefan Andrei Darida

Premii:

 

 

Menţiune actorie: Valentina Perneac

 

1996 – Ediţia a XXIV-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „BINE MAMĂ, DAR ĂŞTIA POVESTESC ÎN ACTU’ DOI CE SE PETRECE ÎN ACTU’ ÎNTĂI” de Matei Vişniec

Distribuţia:

Grubi – Stevan Mihailov

Bruno – Lazăr Bundrea

Majordom, I Bărbat – Victor Mihailov

Vizitatorul, II Bărbat – Mircea Ardelean

Fetişcana – Valentina Perneac

Mama – Vioara Lazăr Beca

Bărbatul – Traian Mladen

Omul cu sacaua – Traian Ţarină

Orbul, Trecătorul grăbit – Vasile Cebzan

Recrutul, Poliţistul – Valentin Ţăpârdea

Marat – Vasile Flora

Regia: Ştefan Iordănescu

Scenografia: Kisztina Nagy

Premii:

Locul III în concurenţa scenelor

Premiul pentru debut – Stevan Mihailov

 

 

Premiul pentru regie – Ştefan Iordănescu

Premiul I scenografie – Krisztina Nagy

 

1997 – Ediţia a XXV-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „NU MURIŢI DIN ÎNTÂMPLARE” de Ion Băieşu

Distribuţia:

Ofelia – Valentina Perneac

Hamlet – Costa Ilin

Fotbalistul – Mircea Ardelean

Şeful de cabinet – Lazăr Bundrea

Doamna – Dorina Bugarin

Individul agresiv – Ionel Mălaimare

Individul paşnic – Ionel Baba

Ministrul Inteligenţei – Ionel Simu

Regia, scenografia şi muzica: Radu Băieşu

Premii:

Premii actorie – Lazăr Bundrea şi Dorina Bugarin

Locul VI

 

 

Cu ocazia ediţiei jubiliare ( a XXV-a), Consiliul „Zilelor” a acordat diplome de merit actorilor: Mircea Ardelean, Victor Mihailov, Traian Mladen, Elena Ciomlava, Traian Ţarină, Lazi Bundrea şi Dorina Bugarin.

 

1998 – Ediţia a XXVI-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „ACUL CUMETREI GURTON” de William Stevenson

Distribuţia:

Diccon – Lazăr Bundrea

Hodge – Costa Ilin

Tib – Ionel Baba

Cumătra Gurton – Valentina Perneac

Cock – Dorin Stamena

Doamna Chat – Monica Boldovină

Doctorul Rat – Mircea Ardelean

Domnul Baylye – Victor Mihailov

Scapetrieft – Marieta Simu

Regia: Branimir Guzina

Scenografia: Adrian Sandu

Premii:

Premiul II în categoria celor mai bune spectacole

Premiul I actorie – Lazăr Bundrea

Premiul II actorie – Monica Boldovină şi Valentina Perneac

Premiul pentru cel mai reuşit rol episodic – Victor Mihailov

Menţiune actorie – Mircea Ardelean

Diplomă specială – cel mai reuşit rol în spectacol – Monica Boldovină

 


Premiul pentru cea mai bună regie – Branislav Guzina

Premiul pentru cea mai reuşită scenografie – Adrian Sandu

 

2000 – Ediţia a XXVIII-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „CAPCANA” de Robert Thomas

Trupa de teatru a Departamentului de Artă şi Cultură – Casa de Cultură

 

Distribuţia:

Soţul – Adrian Grigoraş

Comisarul de poliţie – Mircea Ardelean

Abatele –  Dorin Stamena

Soţia – Valentina Perneac

Pictorul vagabond – Mircea Ţăpârdea

Infirmiera – Cristina Mălaimare

Regia: Horia Dan Ionescu

Premii:

Premiul special actorie – Valentina Perneac

 

 

2001 – Ediţia a XXIX-a a „Zilelor de Teatru”

Spectacolul cu piesa: „PIELEA URSULUI DIN PĂDURE” de Pierre Chesnot

Trupa de teatru a Departamentului de Artă şi Cultură (D.A.C.) al Casei de Cultură

Distribuţia:

Prof. dr. Garron – Mircea Ardelean

Ludovic – Costa Ilin

Viviane Boissieur – Valentina Perneac

Atropos – Traian Mladen

Marechal – Valentin Ţăpârdea

Lucie Mericaut – Alexandra Ţăpârdea

Louise Sauter – Cristina Mălaimare

Regia: Ştefan Andrei Darida

Scenografia: Mihaela Mohan

Lector: Rodica Ţăpârdea

Sufleor: Violeta Buzdică

Lumini: Tiberiu Ţăpârdea, Dragan Miletici

Sonorizare: Tiberiu Ţăpârdea, Dorin Stamena

Premii:

 

 

locul VI

 

PARTICIPĂRI ÎN ROMÂNIA

Colaborarea şi contactul cu alte formaţii de teatru, dar mai ales cu cele din străinătate, contribuie la un înalt spirit de competiţie, precum şi la o reală percepţie a propriei valori, fiind un excelent prilej de circulaţie a ideilor artistice, a modalităţilor regizorale şi scenografice şi a informaţiilor despre teatru în general.

Pe lângă faptul că trupa de teatru a Căminului Cultural a participat cu regularitate la „Zilele de Teatru”, realizând succese frumoase şi prezentând o concurenţă serioasă trupelor de teatru din celelalte localităţi româneşti unde s-a desfăşurat viaţa teatrală, actorii din Satu-Nou s-au evidenţiat şi la unele manifestări teatrale din România, ca de exemplu în:

- 1991, la Lugoj, cu spectacolul cu piesa „Omul nu-i supus maşinii” de Tudor Popescu;

- 1992, la Lugoj, la prima ediţie a Bienalelor Teatrelor Neprofesioniste, supranumite „Festivalul Internaţional de Teatru Neprofesionist din România” (17-22 noiembrie 1992), fondat la Piteşti de către Asociaţia Naţională a Teatrelor de Amatori. „Bobocii” s-au prezentat cu piesa „D-ale carnavalului” de I.L. Caragiale.

- 1994, la Lugoj, la ediţia a II-a a Bienalelor Teatrelor Neprofesioniste (27-30 octombrie 1994), cu piesa „Zodia gemenilor” de Valentin Munteanu. Cu aceeaşi piesă s-au prezentat şi în faţa publicului din Făget (17 septembrie 1994).

- 1996, la Lugoj, la ediţia a III-a a Bienalelor (21-24 noiembrie 1996), cu piesa „Bine mamă, dar ăştia povestesc în actu’ doi ce se petrece în actu’ întâi” de Matei Vişniec. La această ediţie a Bienalelor, trupa de teatru a Căminului Cultural „3 Octombrie” din Satu-Nou a obţinut Premiul „ANTAR” şi suma de 200.000 de lei, întrecându-se într-o concurenţă puternică a nouă trupe de teatru din România şi a şase trupe din străinătate.

- 1998, la Lugoj, la ediţia a IV-a a Bienalelor (21-25 octombrie 1998), cu piesa „Acul cumetrei Gurton” de William Stevenson.

Pe lângă faptul că a evoluat în străinătate, secţia de teatru a Casei de Cultură a prezentat spectacole şi în mai multe localităţi din Banatul voivodinean, dar noi nu dispunem de date precise despre acestea, aşa că nu le putem aminti în această carte.

 


 

 

SOCIETATEA DE LIMBA ROMÂNĂ DIN VOIVODINA

 

Filiala Societăţii de Limba Română din Satu-Nou a fost înfiinţată în anul 1963. Scopul şi menirea ei a fost păstrarea limbii române prin organizarea unor şedinţe literare.

În scurta sa activitate (de câţiva ani), Filiala S.L.R. din Satu-Nou a organizat câteva serate literare. Ea a adunat în jurul său intelectualitatea din localitate: studenţi, profesori, cadre didactice, tineri talentaţi.

La aceste serate au fost susţinute şi mai multe comunicări din domeniul dialectologiei, folclorului literar şi literaturii. De exemplu, prof. dr. Radu Flora a prezentat comunicarea „Caracteristicile graiului bănăţean”, ing. Petru Pomană a vorbit despre poezia populară, iar studentul Românel Balnojan a vorbit pe tema „Erotica în poezia lui Mihai Eminescu”.

Componenţa Filialei a fost următoarea: Petru Besu, preşedinte, Vasile Flora, secretar, Românel Balnojan, casier, iar membri au fost: Miodrag Ardelean, Vasile Freanţ, Mita Omorean, Silvia Mălaimare, Mărioara Mandreş, Ilie Baba, Vasile Beca, Mihai Mărghiticean, Vasile Beca junior, Dorina Ţicu, Anişoara Macedonean, Lazăr P. Mălaimare, Laza Flora, Viorica Mălaimare... 


 

 

COMUNITATEA ROMÂNILOR DIN IUGOSLAVIA C.R.I.

 

Primul Consiliu al C.R.I. – Filiala Satu – Nou

Ca reflex al  încheierii perioadei de dominare a idelogiei comuniste şi odată cu pătrunderea sistemului pluralist în Serbia, şi comunitatea românească din Iugoslavia a simţit nevoia de a se organiza în masă, astfel că pe data de 24 noiembrie 1990, la Coştei, a fost înfiinţată organizaţia nonguvernamentală a românilor din Iugoslavia, numită Comunitatea Românilor din Iugoslavia (C.R.I.). C.R.I. are caracter cultural, dar prin statutul său, spre deosebire de organizaţiile care au existat până atunci şi s-au ocupat doar de anumite domenii (literatură, folclor, cearcetări ştiinţifice...), promovează o activitate mult mai vastă: „păstrarea limbii, a obiceiurilor, a culturii naţionale, menţinerea spiritualităţii româneşti, apărarea drepturilor constituţionale din domeniul învăţământului, presei...”.

Satu-Nou aderă, printre primele localităţi din Banat, la această organizaţie, astfel că la iniţiativa lui Vasile Beca, directorul de atunci al C.P.E. „Libertatea” din Panciova, de altfel originar din Satu-Nou, în ziua de 21 aprilie 1991, în sala primăriei din loc, în prezenţa a 63 de membri fondatori, se înfiinţează prima filială a C.R.I. din sat. La funcţia de preşedinte al Filialei a fost ales Mita Omorean, de secretar Victor Mihailov, iar de casier Vasile Freanţ, membri în conducerea ei fiind: prot. Gheorghe Ianeş, Mihai Mărghiticean, Miu Ardelean, Viorel Iovanov, Nicoliţă Beca, Mircea Ţăpârgea.

 Din lipsa unui sediu adecvat, primele întâlniri ale membrilor Filialei C.R.I. se ţin în sala Primăriei. O anumită perioadă, activitatea Filialei s-a desfăşurat în casa Bisericii Ortodoxe Române, apoi în casele membrilor şi în sala de repetiţii a S.C.A. „Cultura”-fanfara.

Indiferent de greutăţile pe care le-a întâmpinat în această perioadă, Filiala C.R.I. a desfăşurat o activitate extrem de bogată. A organizat mai multe serate literare cu scriitori contemporani de seamă de la noi şi din România, a găzduit ansambluri folclorice din România, care s-au prezentat cu programe cultural-artistice în faţa unui număr mare de spectatori din sat, apoi a organizat excursii în România şi a promovatt relaţii de colaborare şi întâlniri  cu oameni de cultură din România.

Unul dintre cele mai importante proiecte ale Filialei C.R.I. din această perioadă a fost editarea periodicului „Foaia bobocilor”, apărut în anul 1993 (în luna decembrie) ca supliment al periodicului „Tibiscus” din Uzdin. „Foaia bobocilor” a ajuns, la finele anului 2001, la numărul 16 (anul VIII, decembrie 2001).

În luna decembrie 1993, cu ocazia aniversării a 75 de ani de la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, membrii Filialei, împreună cu secţia de dansatori şi orchestra de muzică populară a Casei de Cultură, au participat la dezvelirea monumentului lui Avram Iancu de la Cluj-Napoca, fiind încadraţi şi în programul central al manifestării, la care au participat cu cântece şi jocuri populare româneşti. Pe data de 1 decembrie 1993, ansamblul din Satu-Nou a

 

luat parte şi la festivitatea centrală de la Alba Iulia, iar apoi şi la un program cultural din comuna Mihalţ.

Pe data de 12 martie 1994, la anuală electorală, condusă de preşedinţia de lucru în componenţa: prot. Gheorghe Ianeş, prof. Victor Mihailov şi prof. Vasile Flora, a fost ales noul Consiliu al Filialei: Mita Omorean – preşedinte, Vasile Flora – vicepreşedinte, prot. Gheorghe Ianeş – secretar, Mircea Ţăpârdea – casier, prof. Victor Mihailov, Viorel Iovanov, Iovan Ancăiţan, Ionel Balnojan şi Nicoliţă Beca – membri.

La adunarea anuală a Filialei din anul 1995 au fost cooptaţi noi membri în Consiliul Filialei, şi anume: Vasile Freanţ, care a îndeplinit şi funcţia de casier, Mihai Mărghiticean, Roman Mălaimare şi Traian Ţarină. La aceeaşi adunare Iovan Ancăiţan a fost ales şi secretar, în locul prot. Gheorghe Ianeş. Pe data de 13 mai 1995, Mita Omorean şi prof. Vasile Flora au participat la „Reuniunea naţională a moţilor” de la Deva.În acelaşi an câţiva membri ai Filialei au luat parte la Congresul Spiritualităţii Româneşti de la Băile Herculane.

La şedinţa C.R.I.-ului central, care a avut loc la Panciova, în 25 ianuarie 1995, reprezentanţii Filialei din Satu-Nou au sprijinit iniţiativa de ridicare a Vicariatului Ortodox Român din Vârşeţ la rangul de Episcopie.

În fiecare program anual la Filialei este menţionată colaborarea cu instituţiile din sat: Şcoala Elementară, Casa de Cultură, Biserica Ortodoxă Română, S.C.A. „Cultura”-fanfara, astfel că în numărul 6 (luna iunie 1996) al periodicului „Foaia bobocilor”, în articolul „Raportul de lucru al C.R.I.” se precizează: „ Colaborăm cu succes cu fanfara „Cultura”, care printr-o colaborare fructuoasă a avut două vizite în România, la Făget – Valea lui Liman, cu ocazia „Nedeii românilor de pretutindeni”; a doua a fost la Timişoara, participând la „Prima rugă bănăţeană”, cu prilejul hramului Catedralei Mitropolitane. Sub bagheta dirijorului Roman Mălaimare, fanfara a cântat în sala Operei din Timişoara, în „Parcul rozelor” etc. Trebuie remarcat că fanfara „Cultura” a aderat colectiv la Filiala noastră...”

Câţiva elevi şi o profesoară de la Şcoala Elementară, în vara anului 1995, prin intermediul C.R.I. şi al „Gintei Latine” din Iaşi, au participat la tabăra de vară de la Ciric – Iaşi.

În urma ediţiei a III-a a Festivalului Internaţional de Poezie „Drumuri de Spice” de la Uzdin (care a avut loc în 28 aprilie 1996), o parte din poeţii prezenţi la această manifestare s-au deaplasat la Satu-Nou, unde, pe data de 29 aprilie 1996, au avut, în incinta şcolii, o şezătoare literară. Au participat următorii scriitori şi oameni de condei: Leonida Lari, Stelian Vicol, Vasile Năstase şi Dana Dumitru-Stăvăr, iar din partea „bobocilor” poetul Valentin Mic, care a prezentat oaspeţilor volumul său de debut „Zborul cuvintelor spinoase”, apărut la Editura „Libertatea” din Panciova.

În luna iulie 1996, la Rusalii, la Satu-Nou a fost organizată, de către Societatea (Fundaţia) Română de Etnografie şi Folclor, ediţia a IV-a a Festivalului de Folclor şi Muzică Românească al Copiilor din Voivodina, la care au participat peste 1000 de copii din mai multe localităţi româneşti de la noi. Un aport deosebit la reuşita manifestării şi-au adus membrii Filialei C.R.I., care au luat parte activă la organizarea Festivalului.

Între 25 şi 31 august 1996, în prezenţa preşedintelui României, dl. Ion Iliescu, s-au desfăşurat cursurile de vară ale Universităţii populare „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte (ediţia a XLIII-a). Filiala din Satu-Nou a fost reprezentată de Mita Omorean.

O întâlnire festivă cu membrii Filialei s-a ţinut la Fântâna Fetei, pe data de 7 septembrie 1996, la care au fost prezenţi şi regretatul ambasador al României la Belgrad, Excelenţa Sa dl. Panait Lefter, prim secretarul Ambasadei, dl. Marcel Hulea, şi dl. Ion Cizmaş, preşedintele C.R.I.

La sfârşitul anului 1996, Filiala C.R.I. a primit, în fine, sediu în clădirea Comunităţii Locale, prin angajarea dl. Siniša Batalo, prefectul Districtului Banatul de sud.

În zilele de 18 şi 19 ianuarie 1997, Satul Nou este vizitat de o delegaţie din Deva, alcătuită din reprezentanţi ai Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Hunedoara şi ai Bibliotecii Judeţene„Ovid Densuşeanu”- Deva, alături de un grup de scriitori hunedoreni, reprezentanţi ai mass-media din Deva şi Ansamblul „Getuza” din Deva, care a prezentat un program cultural-artistic în sala Casei de Cultură. Scopul vizitei a fost donaţia de cărţi Filialei C.R.I. din partea Bibliotecii Judeţene din Deva. Cărţile (2200 de titluri) au fost colectate prin intermediul radioului, televiziunii, presei, Liceului „Traian”, cetăţenilor şi elevilor din Deva. Cu această ocazie, Prefectura Judeţului Deva a donat Filialei o maşină de scris cu litere româneşti. Biblioteca de cărţi donate a fost denumită „Ion Budai-Deleanu” şi instalată la sediul Filialei.

În zilele de 4-6 aprilie 1997, cu ocazia împlinirii a cinci ani de activitate a Societăţii „Avram Iancu” din Cluj-Napoca, Consiliul Naţional a organizat, la Casa de Cultură-studenţească din această localitate, „Conferinţa Naţională a Moţilor”. C.R.I. a fost reprezentat de către Iancu Murărescu din Sărcia şi Mita Omorean din Satu-Nou.

Între 17 şi 19 octombrie 1997, Asociaţia „Astra Română” pentru Banat şi Porţile de Fier a organizat ediţia a VI-a a Simpozionului internaţional cu tema „Identitatea culturală a tuturor românilor”. Simpozionul a avut loc la Universitatea de Vest şi la Teatrul Naţional din Timişoara. Din partea Filialei a participat prof. Victor Mihailov.

Cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la naşterea scriitorului şi lingvistului Radu Flora, originar din Satu-Nou, pe data de 5 septembrie 1997, la Zrenianin a avut loc „Memorialul Radu Flora”, organizat de Societatea de Limba Română din Voivodina. Delegaţia Filialei C.R.I. din Satu-Nou la acest memorial a fost alcătuită din Mita Omorean, Vasile Flora şi Boško Kalkan, preşedintele Societăţii de Prietenie Sârbo-Română din sat.

Pe data de 15 ianuarie 1998, cu ocazia naşterii bardului poeziei româneşti, Mihai Eminescu, Filiala C.R.I. a organizat o serată literară, la care au participat scriitorii Slavco Almăjan, Nicu Ciobanu, Pavel Gătăianţu, prof. dr. Gligor Popi şi alţii. Din partea Ambasadei României la Belgrad au participat: Gabriel Irinel Brânzaru, ministru consilier, şi Traian Borşan, prim secretar. De asemenea a fost prezent Ion Cizmaş, preşedintele C.R.I.

În zilele de 14 şi 15 martie 1998, la Satu-Nou a poposit delegaţia Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Hunedoara în frunte cu consilierul teritorial prof. Ioan Sicoe, d-na Valeria Stoian, directoarea Bibliotecii Judeţene „Ovid Densuşeanu”- Deva şi alţii, alături de care a venit şi Ansamblul folcloric „Doina Crişului” al Casei Municipale de Cultură din Brad, care a susţinut un program cultural-artistic în faţa numerosului public din sat. În program au evoluat şi renumiţi solişti ai cântecului românesc: Drăgan Muntean, Mariana Anghel, Ana Banciu şi Lidia Benea. Bibliotecii „Ion Budai-Deleanu” au fost donate încă 200 de titluri de cărţi.

În zilele de 3 şi 4 aprilie 1998, Mita Omorean şi Vasile Flora au participat la Reuniunea Naţională Extraordinară a Societăţii „Avram Iancu” din Cluj-Napoca.

La şedinţa Filialei din 16 mai 1998 a fost înfiinţată Societatea Cultural-Artistică „Dr. Radu Flora”. La funcţia de preşedinte al Adunării S.C.A. a fost ales Mita Omorean, iar la funcţia de preşedinte al Comitetului de conducere Traian Pomană. Odată cu înfiinţarea S.C.A. „Dr. Radu Flora”, aproape întreaga activitate a Filialei C.R.I. este îndreptată spre organizarea activităţii acestei societăţi culturale (Vezi subcapitolul consacrat acesteia!).

Vizita unui număr mare de membri ai C.R.I. la Deva, în zilele de 14-16 august 1998, a rezultat din colaborarea fructuoasă a Filialei cu Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Hunedoara. Cu această ocazie oaspeţii de la Satu-Nou au vizitat şi localităţile Costeşti şi Brad din Valea Crişului Alb.

Pe data de 17 iulie 1999, în sala de şedinţe a Comunităţii Locale, a avut loc adunarea anuală-electorală a Filialei, la care au fost prezenţi şi Ion Cizmaş, Aurel Berlovan şi Pavel Greoneanţ, reprezentanţi ai C.R.I.-ului central. Cu această ocazie a fost ales noul Consiliu al Filialei, alcătuit din: Traian Ţarină, Iovan Ancăiţan, Traian Pomană, Ionel Balnojan, Iovan Crăinean, Mugurel Mic, Traian Ardelean, Petru Lazăr, Victor Freanţ, Ionică Togeraş şi Ilie Baba. Reprezentant al Filialei la şedinţele C.R.I.-ului central a fost ales Victor Mihailov. În urma adunării anuale a fost convocată şi prima şedinţă a noului Consiliu al Filialei, la care, prin vot unanim, Traian Ţarină a fost ales preşedinte – în locul lui Mita Omorean, căruia i-au expirat două mandate. La funcţia de vicepreşedinte a fost ales Victor Freanţ, de secretar Iovan Ancăiţan, iar de casier Ionel Balnojan.

În vara anului 1999 (10-20 august), un grup de studenţi din sat, prin intermediul C.R.I., au participat la cursurile Universităţii de vară „Izvorul Mureşului” din judeţul Harghita şi Covasna, care s-au desfăşurat sub genericul „Cultură şi civilizaţie în spaţiul românesc”. În cadrul acesteia, studenţii din Satu-Nou au participat la slujba de sfinţire a Mănăstirii „Izvorul Mureşului” şi a Bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Participanţii din Satu-Nou au avut, de asemenea, întrevederi cu ministrul Viorel Badea, însărcinat cu problemele românilor din afara garniţelor României, în cadrul cărora s-a discutat despre ideea înfiinţării unei asociaţii studenţeşti a românilor din Iugoslavia.

Un grup de elevi din Satu-Nou au participat, în aceeaşi perioadă, la taberele de vară de la Revedia şi Năvodari, alături de mai multe grupuri de elevi din alte localităţi voivodinene.

Prin intermediul Filialei C.R.I., la iniţiativa Centrului Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare – Timiş, fanfara din Satu-Nou a participat la ediţia a VI-a a Reuniunii fanfarelor bănăţene, care s-a ţinut în 10 octombrie 1999 la Buziaş (România).

O nouă adunare anuală a Filialei are loc pe data de 26 februarie 2000. Cu această ocazie, prof. Victor Mihailov este ales în Consiliul Filialei.

Pe data de 3 martie 2001, la Şcoala Elementară „Žarko Zrenjanin” din Satu-Nou a avut loc şedinţa Departamentului pentru Învăţământ al C.R.I. Pe lângă cadrele didactice din Vârşeţ, Alibunar, Coştei, Locve, Grebenaţ, Doloave, Straja, Vladimirovaţ şi Satu-Nou, au fost prezenţi şi: Ion Cizmaş, preşedintele C.R.I. şi deputat în Adunarea Republicii Serbia, Traian Borşan, secretarul Ambasadei României la Belgrad, şi Ionică Togeraş, deputat în Adunarea Voivodinei. La această şedinţă s-a iniţiat organizarea unei „Olimpiade şcolare” al limba română pentru elevii claselor VII-VIII, care s-a ţinut la Satu-Nou pe data de 26 mai şi la care au participat elevi din Uzdin, Coştei, Alibunar, Petrovasâla, Grebenaţ, Nicolinţ, Vârşeţ şi Satu-Nou.

Pe data de 8 iunie 2001 la Satu-Nou a avut loc şedinţa lărgită a Consiliului C.R.I., prezidată de Ion Cizmaş. Pe lângă un număr mare de de reprezentanţi ai filialelor C.R.I. din satele bănăţene, la şedinţă a fost prezent şi Prea Sfinţia Sa Dr. Daniil Stoenescu, Episcop-Vicar al Mitropoliei Banatului. Au fost adoptate câteva hotărâri, dintre care amintim  înfiinţarea Centrului Cultural al Românilor din Iugoslavia – „Casa Butoarcă”, a Centrului Cultural pentru dialog etno-religios în Europa de sud-est, a Biroului de informare al românilor din  Iugoslavia etc.

Sub patronatul C.R.I., S.C.A. „Dr. Radu Flora” a organizat la Satu-Nou, în 5 august 2001, ediţia a VII-a a Festivalului Fanfarelor din Banat.

 

SOCIETATEA CULTURAL-ARTISTICĂ „DR. RADU FLORA”

 

La şedinţa Filialei C.R.I. din Satu-Nou, ţinută la data de 16 mai 1998, la care au fost prezenţi, pe lângă 50 de membri ai acestei filiale, şi Ion Cizmaş, preşedintele C.R.I., Aurel Berlovan, vicepreşedintele C.R.I., şi Pavel Greoneanţ, preşedintele U.S.C.A.R.V., a fost înfiinţată S.C.A. „Dr. Radu Flora” ca membru al Comunităţii Cultural-Instructive din Voivodina şi din Panciova şi al Uniunii Societăţilor Cultural-Artistice ale Românilor din Voivodina. După cum se precizează în articolul 2 al Statutului acestei S.C.A., „societatea este organizaţie socială a cetăţenilor de naţionalitate română în activităţile căreia se pot include şi alţi cetăţeni, indiferent de apartenenţă naţională, al cărei scop este realizarea necesităţilor culturale şi artistice, pentru satisfacerea intereselor personale şi comune în domeniul culturii, artei, învăţământului şi al ştiinţei, pe baza amatorismului...”

La funcţia de preşedinte al Adunării a fost ales Mita Omorean, iar la funcţia de preşedinte al Comitetului de conducere Traian Pomană; vicepreşedinte – Iovan Ancăiţan, secretar – Victor

 

Mihailov, casier – Ionel Balnojan, iar membri – Sorin Boleanţu, Victor Freanţ, Traian Ţarină, Stevan Mic, Valentina Perneac, Ilie Baba şi Iovan Dogan. Comitetul de control a fost alcătuit din: Ionică Togeraş (preşedinte), Vasile Freanţ şi Nicoliţă Petrovici (membri).

Prima prezentare în public a acestei societăţi culturale a fost la Festivalul de Folclor şi Muzică Românească din Voivodina – „Ovcea ’98” (22-23 august 1998), de la care membrii Societăţii s-au întors cu mai multe premii şi recunoştinţe pentru munca depusă. Menţiuni au primit: formaţia de dansuri pentru jocuri stilizate şi Doina Freanţ în concurenţa soliştilor vocali. Premiul III în concurenţa soliştilor instrumenşti a revenit lui Alexandru Freanţ (interpret la saxofon), iar premiul I în concurenţa soliştilor instrumentişti debutanţi lui Sinişa Dogan (acordeon).

 

Orchestra de muzică populară a S.C.A.”Dr. Radu Flora”– dir. Sorin Boleanţu

A urmat participarea la cea de a II-a ediţie a manifestării culturale „Memorialul Radu Flora”, cu ocazia împlinirii a 76 de ani de la naşterea regretatului profesor şi om de ştiinţă Radu Flora, de origine din Satu-Nou. Cu această ocazie, S.C.A. „Dr. Radu Flora” s-a prezentat pentru prima dată şi în faţa publicului din localitate, pentru care a pregătit un bogat program cultural-artistic, în care au evoluat toate secţiile sale: orchestra de muzică populară, condusă de maestrul acordeonist Sorin Boleanţu, soliştii vocali şi instrumentişti, secţia de dansatori, instruită de coordonatorul artistic Veselko Zeljković, şi secţia de teatru cu scenete umoristice în regia lui Mircea Ardelean.

Au urmat alte concerte: în luna octombrie la Seleuş, în luna noiembrie la Grebenaţ, în decembrie la „Praznicul Obiceiurilor de Iarnă” de la Begheiţi, iar pe 27 decembrie 1998, cu ocazia Crăciunului, membrii Societăţii au susţinut un program cultural-artistic pentru publicul din Satu-Nou.

Solista vocală Margareta Şciopu

În această perioadă creşte numărul de membri ai Societăţii şi de participanţi în programe, astfel că în rândurile soliştilor vocali şi instrumentişti, pe lângă cei amintiţi mai sus, se remarcă nume noi, şi anume: solistele vocale Lidia Duinea, Margareta Şciopu, Sorin Şublea..., precum şi soliştii instrumentişti Victor Gaşpar, Graţian Petrovici şi alţii.

 

În prima jumătate a anului 1999, S.C.A. „Dr. Radu Flora” a avut o singură prezentare – în emisiunea „Teleclub” a Redacţiei române a Televiziunii Novi Sad, care a fost transmisă în 14 martie, fiind consacrată în întregime acestei societăţi culturale.

După o pauză de câteva luni, apărută în timpul agresiunii Alianţei Nord-Atlantice (N.A.T.O.) asupra Iugoslaviei, a urmat cea  

mai fructuoasă perioadă de activitate de la înfiinţarea acestei Societăţi.

 

Ansamblul folcloric pe scena din localitate

Între 11 şi 15 august, membrii ei participă la ediţia a V-a a Festivalului Internaţional de Folclor „Ana Lugojana” din Lugoj, alături de ansambluri folclorice din Danemarca, Ungaria, Italia şi România. Au evoluat: secţia de folclor, orchestra de muzică populară, condusă de Dorel Mic, soliştii vocali Doina Freanţ, Margareta Şciopu şi Sorin Şublea, precum şi soliştii instrumentişti Alexandru Freanţ (saxofon), Sinişa Dogan şi Janiel Şublea (acordeon). Tot atunci, Societatea a susţinut şi un program cultural-artistic în staţiunea balneară Buziaş.

În zilele de 20, 21 şi 22 august 1999 a avut loc ediţia a XXXIX-a a Festivalului de Folclor şi Muzică Românească din Voivodina, „Glogoni ’99”, la care participarea membrilor Societăţii a lăsat impresii deosebit de puternice în rândurile publicului spectator, ceea ce ne sugerează şi titlul articolului semnat de ziaristul Tiberiu Lăpădat în săptămânalul „Libertatea”, din 28 august 1999 (pag. 1) – „Sub semnul „bobocilor”, buzieşenilor şi glogonenilor”.         Această ediţie a Festivalului a avut caracter de trecere în revistă, nefiind decernate premii. Pe lângă secţiile deja afirmate, la această ediţie a debutat şi secţia de coarde, condusă de Ionel Mălaimare.

A urmat, pe 28 august 1999, participarea la ediţia a VIII-a a Festivalului „Soborul Jocului” („Sabor igre”) de la Slatina-Bor, iar în 11 septembrie membrii Societăţii au susţinut un program pe scena Căminului Cultural din Petrovasâla.

La 25 septembrie, în incinta Şcolii Elementare, secţia de teatru a Societăţii a prezentat în premieră, la „Zilele de Teatru”, spectacolul cu piesa „Spectatorul condamnat la moarte” de Matei Vişniec.

 

1999 – Ediţia a XXVII-a a „Zilelor de Teatru”

„SPECTATORUL CONDAMNAT LA MOARTE” de Matei Vişniec

(Trupa de teatru a S.C.A. „Dr. Radu Flora”)

Distribuţia:

Judecătorul – Victor Mihailov

Avocatul acuzării – Lazi Bundrea

Avocatul apărării – Mircea Ardelean

Grefier – Ionel Baba

Martorul I – Ionel Mălaimare

Martorul II (garderobiera) – Valentina Perneac

Martorul III (Mad. Gudrun) – Marieta Simu

Martorul IV (fotograful) – Costa Ilin

Martorul V (regizorul) – Traian Ţarină

Martorul VI (actorul) –Margareta Şciopu

Martorul VII (orbul) – Trăian Mladen

Martorul VIII (un spectator) – Dorin Stamena

Martorul IX – Mariana Radoievici

Regia şi scenografia: Cătălin Vladimir Damian

Muzica: Rodica Ţăpârdea

Lumini: Traian Ţarină

Premii:

Locul III în concurenţa scenelor.

- Diplomă pentru limbajul scenic – Lazi Bundrea

- Distincţii pentru roluri episodice – Valentina Perneac şi Marieta Simu

- Distincţie pentru cel mai bun regizor profesionist – Cătălin Vladimir Damian

 

Scenă din spectacolul cu piesa „Spectatorul condamnat la moarte”

- Premiul III actorie şi diploma pentru actorul serii – Victor Mihailov.

Alte participări ale membrilor Societăţii: pe data de 6 noiembrie, în cadrul manifestării „Zilele Culturii Românilor din Voivodina”, organizată de Societatea (Fundaţia) Română de Etnografie şi Folclor între 1 şi 7 noiembrie 1999, la Muzeul Voivodinei din Novi Sad; apoi de Crăciun (pe data de 16 decembrie) la Casa de Cultură din Satu-Nou; pe data de 4 martie 2000 pe scena Căminului din Ovcea, iar pe 10 mai la trecerile în revistă ale ansamblurilor de amatori din comuna Panciova, de unde s-au plasat la întrecerile zonale din 21 mai 2000.

La Adunarea anuală a Societăţii, ţinută în 26 martie, în urma decesului preşedintelui Traian Pomană (15 martie 2000), s-a ales noua conducere. La funcţia de preşedinte al Adunării a fost ales Vasile Freanţ, de preşedinte al Consiliului – Iovan Ancăiţan, de secretar – Nicoliţă Muţul, de vicepreşedinte – Victor Petrovici, iar de membri ai Consiliului – Victor Mihailov, Sorin Boleanţu, Ionel Balnojan, Ilie Baba, Victor Freanţ, Mugurel Mic, Traian Ţarină şi Stevan Mic.

Cu ocazia sărbătorii creştine Pogorârea Duhului Sfânt – Rusalii, care este totodată şi hramul (cramul) Bisericii Ortodoxe Române din Satu-Nou, în curtea şcolii, membrii S.C.A. „Dr. Radu Flora” au susţinut un concert la care au luat parte, în calitate de oaspeţi, S.C.A. „Žarko Zrenjanin” din Vârşeţ, tânărul violonist Daniel Lazăr din Ovcea şi tatăl său, Ionel Lazăr, cunoscut umorist. În ziua de 13 august, oaspeţi ai S.C.A. „Dr. Radu Flora” au fost membrii S.C.A. „Oplenac” din Toronto (Canada), care s-au prezentat cu un program cultural pe scena Casei de Cultură.

În zilele de 25, 26 şi 27 august 2000, la Uzdin a avut loc ediţia a 40-a a Festivalului de Folclor şi Muzică Românească din Voivodina. S.C.A. „Dr. Radu Flora” s-a întors de la Uzdin cu următoarele premii şi recunoştinţe: diplomă – formaţia de dansatori, pentru coregrafia „Jocuri populare din Banat”, realizată de Victor Jicherianu din Timişoara; menţiune – Doina Freanţ, în categoria soliştilor vocali, şi Diana Freanţ, în categoria soliştilor vocali debutanţi; premiul I – Alexandru Freanţ, în categoria soliştilor instrumentişti, şi premiul II – Janiel Şublea, la aceeaşi categorie; şi premiul III – Victor Gaşpar, în categoria soliştilor instrumentişti debutanţi.

Anul 2000 s-a încheiat prin tradiţionalul concert de Crăciun, susţinut pe data de 26 decembrie.

În ziua de 27 aprilie 2001, în cadrul ediţiei a XXIX-a a „Zilelor de Teatru ale Românilor din Voivodina”, secţia de teatru a S.C.A. „Dr. Radu Flora” a prezentat spectacolul cu piesa „Tache, Ianke şi Cadâr” de Victor Ion Popa.

 

2001 – Ediţia a XXIX-a a „Zilelor de Teatru”

„TACHE, IANKE ŞI CADÂR” de Victor Ion Popa

(Trupa de teatru a S.C.A. „Dr. Radu Flora”)

Distribuţia:

Tache – Victor Mihailov

Ianke – Ionel Baba

Cadâr – Trăian Mladen

Iţic Tinichigiu – Costa Ilin

Baba Safta – Marieta Simu

Ana – Diana Freanţ

Ionel – Tiberiu Omorean

Regia: Ioviţă Dalea

Premii:


- Locul VII ca trupă de teatru

Scenă din spectacolul „Tache, Ianke şi Cadâr”

 

- Diplomă pentru roluri secundare bărbaţi – Trăian Mladen

Cu ocazia Rusaliilor (3 iunie 2001), în sala de concerte a Casei de Cultură, în organizarea acestei instituţii şi a S.C.A. „Dr. Radu Flora”, a avut loc o serată muzical-folclorică la care au participat toate organizaţiile culturale din sat, pentru prima dată împreună după o perioadă mai lungă de neînţelegeri, dar care, din păcate, nu au fost depăşite nici în urma acestui concert comun.

 

S.C.A. „Dr. Radu Flora” a participat şi la ediţia a 41-a a Festivalului de Folclor care s-a ţinut la Petrovasâla între 17 şi 19 august 2001. Distincţiile cucerite sunt: diplomă şi locul I – Doina Freanţ, iar menţiune – Diana Freanţ (în categoria soliştilor vocali); locul I şi diplomă – Janiel Şublea, iar locul II şi diplomă – Marcel Todorov (în categoria soliştilor instrumentişti – acordeon). Diploma pentru debut a revenit lui Marinel Dimitriev, solist la acordeon. S.C.A. „Dr. Radu Flora”, ca ansamblu, a fost distinsă cu diplomă pentru impresie artistică.

Una dintre cele mai importante şi grandioase activităţi a S.C.A. „Dr. Radu Flora” a fost organizarea ediţiei a VII-a a Festivalului Fanfarelor din Banat pe data de 5 august 2001. Manifestarea a avut loc în curtea Ş. E. „Žarko Zrenjanin” şi la ea au participat 13 fanfare din 12 localităţi şi oaspeţi de la Fanfara Garnizoanei Militare din Timişoara.

Pe data de 24 noiembrie 2001, la Seleuş a avut loc ediţia a IX-a a Festivalului copiilor, la care au luat parte şi tinerii amatori din cadrul S.C.A. „Dr. Radu Flora”, care s-au prezentat cu orchestra de muzică populară, condusă de Sorin Boleanţu, care a acompaniat pe următorii solişti vocali şi isntrumentişti: Emanuela Flora, Daniel Roşu, Cristian Todorov, Andreea Cugia, duetul vocal Andreea Cugia-Elena Tendeleu, precum şi pe Teodora Boleanţu (vioară), Daniel Balnojan, Graţian Petrovici, Daniel Barbu, Alexandru Pomană şi Graţiana Pomană (acordeon). De asemenea au evoluat şi două formaţii de dansatori ale acestei societăţi: cea a ciclului I-IV, coregraf – Daniela Ancăiţan, şi cea a ciclului V-VIII, coregraf – Puiu Munteanu.

Cu ocazia Zilei Naţionale a României, la 1 decembrie 2001, a avut loc o serată literară prilejuită de acest eveniment, organizată de Societatea de Limba Română împreună cu S.C.A. „Dr. Radu Flora”. Au participat: Lucian Marina, Slavco Almăjan, prof. dr. Lucian Pavel de la Catedra de Limba Română a Facultăţii de Filologie din Belgrad şi poetul Valentin Mic. În orele serii, pe scena Casei de Cultură, s-a prezentat Ansamblul folcloric „Lugojana” din Lugoj (România).

Anul 2001 s-a încheiat tot cu un concert tradiţional, susţinut pe scena Casei de Cultură.


 

 

DEPARTAMENTUL DE ARTĂ ŞI CULTURĂ D.A.C. – CASA DE CULTURĂ SATU-NOU

 

Până în preajma lunii iulie 1999, la Satu-Nou şi-au desfăşurat activitatea Filiala C.R.I. Satu-Nou şi S.C.A. „Dr. Radu Flora”, ca două forme de activitate ale românilor din loc. Încă mai de mult, în cadrul Filialei C.R.I. Satu-Nou au apărut două concepţii referitoare la activitatea Filialei şi la modul de convocare a adunării electorale. Din zi în zi, aceste două concepţii au dus la formarea a două curente, care până la urmă au fost diametral opuse.

 

De la şedinţa de constituire al Departamentului de Artă şi Cultură –(DAC)

    Adunarea electorală a Filialei C.R.I. din 17 iulie 1999 a fost crucială, unii dintre membrii Filialei, nemulţumiţi cu starea de fapt, au ajuns la concluzia că trebuie să se înfiinţeze Departamentul de Artă şi Cultură – C.R.I. Casa de Cultură Satu-Nou, în conformitate cu convorbirile purtate cu Ion Cizmaş, preşedintele C.R.I. (dar noi nu dorim ca în această carte să intrăm în amănunte).

Înfiinţarea D.A.C. – C.R.I. Casa de Cultură a avut loc în 5 august 1999, în prezenţa a 66 de membri fondatori, dintre care unii au fost şi membri fondatori ai Filialei C.R.I. Satu-Nou. Şedinţa festivă de înfiinţare a D.A.C. – C.R.I. Casa de Cultură Satu-Nou a avut loc pe data de 8 august 1999, în sala Căminului pompierilor. Invitaţi au fost autorităţile din sat şi comuna Panciova şi reprezentanţi ai Ambasadei României la Belgrad. Au fost adoptate, prin vot unanim, regulamentul de lucru şi programul de activitate al D.A.C.- C.R.I. şi au fost alese organele de conducere. Şedinţa a fost onorată de prezenţa următorilor domni: Zoran Tomić, preşedintele Consiliului Exexcutiv al Adunării Comunei Panciova, Gabriel Brânzaru, însărcinat cu afaceri al Ambasadei României la Belgrad, Marcel Hulea, consilier al Ambasadei, Cornel Zăria, membru al Consiliului Executiv al Adunării Comunei Panciova, Stojan Jović, preşedintele Consiliului Comunităţii Locale, Gheorghe Ianeş, protopop de Panciova, Siniša Kojić, directorul Casei de Cultură Satu-Nou, Dušan Rajin, preşedintele Societăţii pompierilor, Mića Đukić, preşedintele Clubului de fotbal „Sloga”, şi Roman Mălaimare, dirijorul fanfarei „Cultura”. 

Noua conducere a D.A.C.- C.R.I. Casa de Cultură a fost aleasă, de asemenea, prin vot unanim, şi anume în următoarea componenţă: Mita Omorean – preşedinte, Vasa Crăinean – vicepreşedinte, George Ancăiţan – secretar, Mircea Ardelean – coordonator cultural, Ionel Cădar – casier, iar Pătru Boleanţu, Viorel Boleanţu, Mircea Socineanţ şi Saşa Mandreş – membri.

Cele 100 de persoane prezente la această şedinţă festivă de înfiinţare au desemnat pe următorii membri în organismele C.R.I.-ului central: Mita Omorean, membru în Consiliul Central, Mircea Ardelean şi Viorel Boleanţu-Paima  în Departamentul pentru Artă şi Cultură, prot. Gheorghe Ianeş în Departamentul pentru Culte, iar Vasa Crăinean în Departamentul pentru Sport. După discuţii şi propuneri, s-a hotărât ca activitatea D.A.C.- C.R.I. să se desfăşoare în cadrul Casei de Cultură, punându-se accentul pe următoarele: formarea orchestrei de muzică populară, formarea trupei de teatru, formarea grupei de dansatori, editarea periodicului „Renaşterea”, efectuarea unor vizite în ţară şi străinătate etc.

Cu ocazia înfiinţării D.A.C.- C.R.I. Casa de Cultură a avut loc şi o manifestare adiacentă – vernisajul expoziţiei de creaţii artistice ale pictorului şi sculptorului Viorel Boleanţu-Paima, fiul al satului, ale cărui lucrări au împodobit sala Căminului pompierilor. Despre pictorul şi sculptorul Viorel Boleanţu-Paima a vorbit Mircea Ardelean. Programul cultural-artistic şi masa comună care au urmat au durat până în orele dimineţii.

D.A.C. nu a fost recunoscut de C.R.I., cu toate că preşedintele C.R.I., Ion Cizmaş, a promis aceasta, şi de aceea Departamentul a renunţat să mai fie încadrat în C.R.I. De la înfiinţarea sa şi până azi, D.A.C. a desfăşurat o bogată activitate culturală şi artistică. Am dori să amintim unele dintre cele mai importante activităţi: formarea orchestrei de muzică populară, a trupei de teatru şi a grupului de dansatori, editarea periodicului „Renaşterea” (care la sfârşitul anului 2001 a ajuns la al patrulea număr), precum şi o mulţime de vizite şi convorbiri. De exemplu, o delegaţie a D.A.C.- Casa de Cultură (Mita Omorean, Mircea Ardelean, Petru Boleanţu şi Paia Mălaimare) a efectuat o vizită la Timişoara, unde a fost primită la Prefectură de dl. Dumitru Ganţ, prefect, cu care au avut convorbiri în vederea acordării unui sprijin pentru asigurarea unui coregraf şi a unui regizor.

La 18 decembrie 1999, membrii D.A.C. au participat la „Praznicul Obiceiurilor de Iarnă” de la Begheiţi, iar în 21 decembrie D.A.C. a organizat un spectacol de Crăciun.

La 22 ianuarie 2000 o delegaţie a D.A.C. (Mita Omorean, preşedinte, şi Vasa Crăinean, vicepreşedinte) a participat la convorbirile care au avut loc la Panciova între reprezentanţii comunei Panciova (Srđan Miković, preşedintele Adunării Comunei Panciova, Zoran Tomić, preşedintele Consiliului Executiv al Adunării Comunei Panciova) şi ai Judeţului Timiş (prefectul Dumitru Ganţ), la care a fost prezent şi Gabriel Brânzaru, însărcinat cu afaceri al Ambasadei României la Belgrad. S-a discutat despre modalităţile de colaborare între Judeţul Timiş şi comuna Panciova. La sugestia D.A.C. s-a propus ca Televiziunea Panciova să introducă în programul său şi o emisiune în limba română. Această propunere a fost susţinută unanim de cei prezenţi. După aceea, delegaţia comunei Panciova la cel mai înalt nivel, reprezentanţii Ambasadei României la Belgrad şi reprezentanţii Judeţului Timiş au fost oaspeţi ai D.A.C.- Casa de Cultură Satu-Nou. Au vizitat Casa de Cultură şi cele două biserici surori din sat, fiind întâmpinaţi de preoţii Gheorghe Ianeş şi Điurica Dragomir, parohul Bisericii Ortodoxe Sârbe.  

La 13 iulie 2000, o delegaţie a D.A.C.- Casa de Cultură (Mita Omorean, George Ancăiţan şi Mircea Ţăpârâgea) a efectuat o vizită la Timişoara, la Prefectură, unde a avut loc convorbiri în vederea donării de costume naţionale pentru ansamblul folcloric, precum şi despre deplasarea unor membri ai D.A.C. în România. S-a primit şi o maşină de scris cu litere româneşti.

Pe data de 18 iulie 2000, D.A.C. iniţiază o şedinţă de împăciuire cu Filiala C.R.I., care, potrivit înţelegerii anterioare cu Ion Cizmaş, preşedintele C.R.I., şi cu reprezentanţii Ambasadei României la Belgrad, trebuia să se ţină pe „teren neutru”. Şedinţa a eşuat din cauză că Ion Cizmaş, fiind prezent la Satu-Nou, nu a respectat înţelegerea amintită, ci a insistat ca şedinţa să se desfăşoare, totuşi, în încăperea Filialei C.R.I.

La finele anului 2000, mai precis la 2 decembrie, s-a ţinut adunarea anuală, la care, după prezentarea raportului de activitate, Mita Omorean a rugat pe cei prezenţi să fie eliberat din funcţia de preşedinte. El a fost eliberat din această funcţie, însă, având în vedere meritele sale ca membru fondator, cei prezenţi l-au ales, prin vot unanim, preşedinte de onoare. La această adunare anuală a fost ales şi un nou Consiliu, în componenţa: Mircea Ardelean – preşedinte, Vasa Crăinean – vicepreşedinte, Petru Boleanţu – casier, Ionel Cădar, Mircea Ţăpârdea, Cristian Tudoran, Marinel Crăinean, Gheorghe Blaj şi Lucian Voin – membri. La propunerea celor prezenţi au fost aleşi şi patru membri ai Consiliului lărgit, ei fiind, de fapt, coordonatorii secţiilor – Dorel Blaj, Rodica Ţăpârdea, Cristina Mălaimare şi Daniela Crăinean. Adunarea anuală a fost prezidată de prof. Vasile Flora (moderator), Mita Omorean şi Mircea Ţăpârdea (grefier).

În anul 2001, în urma retragerii lui Mircea Ardelean de la funcţiile de preşedinte, membru al Consiliului şi redactor responsabil al „Renaşterii”, la funcţia de preşedinte al D.A.C.- Casa de Cultură a fost ales Vasa Crăinean, iar prof. Vasile Flora a fost ales redactor responsabil al „Renaşterii”.

Din activitatea pe anii 2001-2002 merită să fie consemnate următoarele:

- Prezentarea la „Zilele de Teatru 2001” cu spectacolul cu piesa „Pielea ursului din pădure” de Pierre Chesnot, în regia lui Ştefan Darida din Timişoara.

 

Orchestra de muzică populară a D.A.C.-Casa de Cultură –dir.Dorel Blaj

- Participarea Ansamblului folcloric al D.A.C.- Casa de Cultură Satu-Nou, în vara anului 2001, la Şiria şi Pâncota, în baza relaţiilor de colaborare stabilite anterior  la Arad între D.A.C.- Casa de Cultură şi Centrul zonal pentru educaţia adulţilor (la convorbiri au participat Mita Omorean şi Petru Boleanţu, iar din partea localităţii Şiria-Arad Ovidiu Drăgoi, secretar, şi Valentin Bot, director al Casei de Cultură Şiria). Tânărul ansamblu al D.A.C.- Casa de Cultură Satu-Nou a prezentat o suită de dansuri populare româneşti şi sârbeşti, iar formaţia din Şiria dansuri din zona Zarandului, de pe Valea Mureşului şi din Banat. 

Tânăra solistă vocală Mariana Crăinean

Găzduirea la Satu-Nou, în perioada 6-7 septembrie 2001, a Ansamblului folcloric „Şiriana” din Şiria (România). Sâmbătă, 6 septembrie, la ora 10, delegaţia şi ansamblul „Şiriana” au avut recepţie în clădirea primăriei din Satu-Nou, unde cuvinte de bun venit au rostit Siniša Kojić, primar, Vasa Crăinean, preşe-dintele D.A.C., şi Mita Omorean, preşedintele de onoare al D.A.C. Duminică, 7 septembrie, la ora 11, delegaţia din România a fost primită, în clădirea Adunării Comunei Panciova, de dl. Predrag Patić, vicepreşedintele Adunării Comunei Panciova şi preşedintele Partidului Democrat din Pancio-va. Din delegaţia şiriană au făcut parte domnii: Ioan Dorin Gurban, primar, Ovidiu Drăgoi, secretar, Valentin Bot, directorul Casei de Cultură şi consilier local, Ioan Păcurar, consilier şi preşedinte al Comisiei de cultură, Gheorghe Neamţu, consilier, şi Nicolae Nicoară Horea, poet din Arad. Spectacolul de sâmbătă seara s-a desfăşurat sub genericul „Hai să dăm mână cu mână” şi în cadrul lui s-au prezentat ansamblurile folclorice din Şiria şi Satu-Nou, aplauze îndelungate stârnind formaţiile de dansuri populare şi soliştii vocali oaspeţi Maria Rusca, Lenuţa Moldovan, Aurel Budugan, Monica Groza (câştigătoarea premiului I la Festivalul de Muzică şi Folclor „Moneasa 2001”) şi solista vocală din Satu-Nou Mariana Crăinean. În cursul acestei vizite a oaspeţilor din Şiria la Satu-Nou au fost puse bazele înfrăţirii între comuna Şiria şi localitatea

 Satu-Nou, ele fiind acceptate de consiliile ambelor localităţi, urmând ca semnarea protocolului de înfrăţire să aibă loc în primăvara anului 2002.

Dansatorii D.A.C. - Casa de Cultură în vârtejul jocului

- Încadrarea activă a D.A.C.-Casa de Cultură Satu-Nou în programul de aniversare a jubileului de 130 de ani de la înfiinţarea corului bărbătesc al B.O.R. din Satu-Nou.

- Participarea la 1 decembrie 2001, la Alba Iulia, la măreaţa sărbătoare a poporului român – Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918 – a Ansamblului folcloric (formaţia de dansatori şi soliştii vocali) al D.A.C.-Casa de Cultură Satu-Nou, condus de Mita Omorean, preşedintele de onoare al D.A.C., şi Siniša Kojić, directorul Casei de Cultură.

- Organizarea la Satu-Nou, de către membrii Consiliului D.A.C., împreună cu Redacţia în limba română a Postului de radio Novi Sad, a cunoscutei emisiuni „Dragu-mi unde am venit”.

- Organizarea, în luna februarie 2002, a unei mese rotunde, împreună cu reprezentanţii S.C.A.. „Dr. Radu Flora”, cu scopul analizării vieţii culturale la Satu-Nou şi cu scopul depăşirii neînţelegerii existente, în vederea propăşirii ţelurilor artistice şi culturale ale tuturor românilor din Satu-Nou, însă nici de această dată nu s-a ajuns la o limbă comună.

Aspect de la semnarea actului de înfrăţire cu Şirea

- Semnarea Actului de înfrăţire cu localitatea Şiria, care a avut loc pe data de 30 martie 2002 în incinta Comunităţii Locale. Acest act, care subînţelege schimbul de experienţe în toate domeniile: cultură, sport, economie, religie şi alte domenii de interes comun, l-au semnat Gurban Ioan-Dorin, primarul comunei Şiria şi Sinişa Kojici, preşedintele Consiliului Comunităţii Locale Satu-Nou. La această şedinţă festivă a luat parte şi  Slobodan Ađici, preşedintele Consiliului Executiv al Adunării Comunei Panciova.

 

 

 

ZIARE ŞI REVISTE APĂRUTE ÎN LIMBA ROMÂNĂ LA SATU-NOU

 

Fiind un mare luptător pentru idealul naţional şi cultural al românilor, una dintre cele mai reprezentative personalităţi din sat şi un neînfricat pedagog şi un om ilustru care şi-a dat aportul la ridicarea localităţii Satu-Nou la un nivel cultural avansat, dar şi având largi orizonturi pedagogice, învăţătorul Petru Stoica (1859-1930), neţinând cont de autorităţile maghiare care îl şicanau, a fondat revista „CONVORBIRI PEDAGOGICE”, care a apărut la Satu-Nou în perioada 1 iunie-1 august 1886, iar începând cu 1 septembrie 1886 şi până la 1 decembrie 1887 la Panciova. În acest interval, redactor al revistei a fost cunoscutul publicist şi folclorist ardelean Ion Pop Reteganul, iar director Petru Stoica. Din luna mai şi până în luna decembrie 1888, revista a apărut la Braşov, fiind redactată de învăţătorul Ion Dariu. Menirea revistei a fost tratarea problemelor pedagogice şi din învăţământ, ea fiind prima de acest gen apărută pe teritoriul actualului Banat iugoslav. Revista „Convorbiri Pedagogice” avea nevoie de mari mijloace financiare pentru acoperirea cheltuielilor de tipar, iar pe ele le asigurau învăţătorii din câştigurile lor modeste, astfel că era sortită la o viaţă scurtă, dar totuşi rămâne, în patrimoniul nostru jurnalistic, un valoros document pedagogic şi ştiinţific.

O altă publicaţie, care a fost realizată de o persoană de origine din Satu-Nou, este revista „LUMINA”, care a văzut lumina tiparului la Panciova în 30 mai 1927. Fondatorul revistei, Petru Balnojan-Mărişescu, a ajuns la ideea de a edita o „foaie românească”, cum afirmă editorul însuşi, pentru toţi românii din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, deoarece în anul 1925 a încetat să mai apară la Panciova săptămânalul „Graiul Românesc”. Încurajat şi susţinut în realizarea acestei noibile idei de către protopopul Ioan Murgu din Satu-Nou, Petru Balnojan-Mărişescu şi-a atins scopul. „Lumina” a apărut pe patru pagini, având în subtitlu motto-ul: „Foaie Independentă, Ştiinţifică, de Cultură, Progres şi Interes”. Cu toate acestea, „Lumina” n-a tratat probleme ştiinţifice, ci doar informaţii din Banatul nostru, ştiri din lume şi informaţii publicitare. Având o concurenţă serioasă în „Nădejdea”, care a apărut în aprilie 1927 la Vârşeţ, din lipsă de abonaţi, „Lumina”şi-a sistat apariţia după câteva numere.

 

În anul 1992, la una din şedinţele Consiliului Filialei Satu-Nou a Comunităţii Românilor din Iugoslavia, s-a hotărât să apară o publicaţie periodică a acestei filiale care ar purta titlul semnificativ „FOAIA BOBOCILOR”, pentru a fi o mărturie, un document al vremurilor de azi, dar şi al trecutului văzut prin prisma contemporanilor, dar şi din dorinţa incontestabilă de a se lăsa urme şi valori trainice, precum şi referinţe scrise despre activitatea Filialei C.R.I. din acest sat. Scopul principal a fost păstrarea limbii române pe aceste meleaguri ale pustei bănăţene, păstrarea obiceiurilor, culturii şi identităţii naţionale a românilor de aici.

Primul număr al „Foii bobocilor” a apărut în decembrie 1993, ca supliment al periodicului „Tibiscus” din Uzdin. Numărul doi a apărut în cadrul săptămânalului „Libertatea” din Panciova, beneficiind de un tiraj de 4000 de exemplare şi de reţeaua de difuzare a „Libertăţii”. Numerele următoare au avut un tiraj de câte 500 de exemplare.

Primele două numere au fost redactate de protopopul Gheorghe Ianeş. Redacţia iniţială a fost alcătuită din: prof. Vasile Flora, prof. Victor Mihailor, Mita Omorean, Ilie Baba, iar pe parcurs s-au mai ataşat Iovan Ancăiţan, Mihai Mărghiticean, Vasile Freanţ şi Ionel Mălaimare. Următorul redactor responsabil a fost prof. Vasile Flora. În ciuda unor piedici şi a problemelor financiare, redacţia va continua să pregătească şi să editeze ziarul, „Foaia bobocilor” fiind publicată din nou – trei numere – ca supliment al periodicului „Tibiscus” din Uzdin. După aceea, va apărea ca periodic al Comunităţii Românilor din Iugoslavia – Filiala Satu-Nou. Până la începutul anului 2002 au apărut 16 numere, iar ultimele trei numere le-a realizat redacţia în componenţa: Traian Ţarină, Ionel Mălaimare, Iovan Ancăiţan, Ionică Togeraş şi Petru Lazăr, redactori coordonatori fiind Ilie Baba şi Victor Mihailov.

 

În aceşti ani de apariţie, „Foaia bobocilor” a scos în evidenţă unele date şi evenimente - necunoscute tinerelor generaţii - din trecutul românilor în general, dar şi din trecutul românilor din Satu-Nou, precum şi din viaţa de azi. De asemenea au fost prezentate obiceiuri, tradiţii şi nestemate ale bogatului folclor al românilor din Satu-Nou. Pe lângă membrii redacţiei deja amintiţi, la redactarea „Foii bobocilor” au contribuit şi Mircea Ardelean, Mărioara Stojanović, Rodica Ţăpârdea, Anişoara Baba, ing. Stevan Mihailov, Rodica Togeraş, Draghiţa Giurovici, Diana Freanţ şi alţii. Pe paginile „Foii bobocilor” au mai semnat articole şi oameni de condei cunoscuţi şi în afara culturii noastre româneşti bănăţene, cum sunt: prof. dr. Gligor Popi, prof. dr. Trăilă Spăriosu, prof. dr. Ileana Magdu, marele poet român contemporan Ioan Flora, poeţii Valentin Mic şi Vasile Barbu, iar din România – George Bârla, Dumitru Harubă, prof. Ioan Cipu (din Făget), Gligor Haşa (membru al Uniunii Scriitorilor din România), Petrişor Ciorbea, prof. Viorel Manolescu, Ioana Angela, dr. I. O. Rudeanu şi alţii.

În baza concepţiei propuse de Mircea Ardelean (redactor responsabil) şi în urma adoptării ei de Consiliul Departamentului de Artă şi Cultură – C.R.I., în anul 1999 s-a hotărât ca la Satu-Nou să se editeze, după cum permit posibilităţile financiare, o publicaţie periodică, cel puţin în preajma Naşterii Domnului şi a Sf. Paşti, care să informeze despre activitatea şi realizările Departamentului de Artă şi Cultură.  Este vorba despre publicaţia „RENAŞTEREA”, periodic al Departamentului de Artă şi Cultură (D.A.C.) – Casa de Cultură Satu-Nou.

Primele trei numere ale „Renaşterii” au apărut în cadrul săptămânalului „Libertatea” din Panciova, având următoarea redacţie: Mircea Ardelean (redactor responsabil), Mita Omorean, prot. Gheorghe Ianeş, Rodica Ţăpârdea, Paia Mălaimare, George Smolean (membri), Vasa Crăinean şi Mircea Ţăpârdea (marketing). Respectându-şi concepţia, ziarul aduce totdeauna pe prima pagină mesaje de sărbători ale prot. Gheorghe Ianeş, apoi publică informaţii din activitatea D.A.C.-C.R.I., are o pagină consacrată literaturii, o pagină dedicată trecutului istoric, o pagină rezervată sportului, iar pe ultima pagină sunt publicaţi sponsorii numărului. Majoritatea articolelor apărute în „Renaşterea” au fost semnate de membrii redacţiei şi de colaboratori din loc.

Numărul 4, din decembrie 2001, a apărut tot în cadrul săptămânalului „Libertatea” din Panciova, fiind „periodic al Departamentului de Artă şi Cultură (D.A.C.) – Casa de Cultură din Satu-Nou”. În fruntea redacţiei este prof. Vasile Flora (redactor responsabil), iar membri sunt Mita Omorean, Vasa Crăinean, Rodica Ţăpârdea, Firuţa Blaj, Mărioara Beca, Delia Oltean. Ziarul a apărut cu mici modificări pe patru pagini (format A-3), având în vedere formatul nou al „Libertăţii”.

 

GLOSAR

A

armig – armăsar

B

bănci – bancnote

birău – primar

bichiari – şmecher

bolândă – nepricepută

boactăr – servitor la primărie, paznic

bugianie – flori de pădure cu miros plăcut

burmă – verighetă

broanză – clopote de bronz (aliaj de cupru cu staniu, plumb)

C

călpag - oblon

căpineag – haină lungă şi largă care acoperă şi capul, având un fel de glugă

cipcă – dantelă

căpătâi – perină

comună – primărie

coveciască –  de fierar

comegie – de râsul lumii

cufăr – valiză, geamantan

clopoţel – plantă erbacee cu flori mari albastre, albe sau roz în formă de clopot

chieră – căţea

cocie – trăsură, car

D

dric de vară – miezul verii

du-n – un 

F

fiace - fete

florint – monedă austriacă

filimină – plantă erbacee decorativă cu flori galbene aurii

cioareci – pantaloni confecţionaţi din abă (lână)

gălbiori – monedă de aur

 

givăni – a stat de vorbă, discuţie, sfat

(a se) gostî – a se veseli

găst – găsit

I

imală - noroi  

iegărit – vânat

Î

înc’eluia – a înşela

J

jândar – jandarm, poliţist

L

liamne – lemne

ludaie – dovleac

lingoarie – boală, tifos

M

(a nu) mări – nepăstor de nimic

murgul – calul

mucezá - mucegai

N

(a se) nădăi – a spera, a bănui ceva

nădai – plantă cu frunze late şi lungi

nutriesc – hrănesc

O

ogină – odihnă

oritac – băţ cu două ramuri

P

păivan – ştreang

păcurar – cioban

praşchie – praştie

pozonar – buzunar

podrum – pivniţă

Precista – Preacurata Fecioară

primeni – a schimba

poganu – diavolul

pogană – şmecheră, blestemată

plugari – ţărani, agricultori

pită – pâine

poşor – claie de fân, căpiţă

procletă – blestemată

piglais – călcător

piglui – a călca rufele

piparcă – ardei, boia de ardei

pup de trandafir – boboc de trandafir

R

rândul fecilor – grup de fete de aceeaşi vârstă

robie – închisoare

rât – luncă, loc mlăştinos

S

stialie – stele 

siminic – plantă erbacee

sâmbrie – plată

solgabirău – pretor, primpretor

socac – uliţă, stradă

strinu – străinul

suduri – tribunale

(a) sugi – a judeca pe cineva

Ş

şatră – cort

(a) ştuduri – a chibzui, a gândi

şâneag – măsură echivalentă cu 100 de kg

T

tălpiţe – picioare, tălpi, labe

Ţ

ţădulă – fiţuică, act

ţucat – pupat, sărutat

ţârie – fărâmituri de pâine

ţâglă – cărămidă

U

utrină – livadă în apropiere de sat

(a) ugi – a rămâne  – rest

 

Z

zar - zahăr

zlot – monedă de argint

zdrobi – bătaie straşnică

zdreanţă – zdrenţe

zamă – ciorbă


 

 

BIBLIOGRAFIE:

 

1. Vechile registre bisericeşti ale populaţiei din Satu-Nou.

2. Arhiva Protopopiatului Tractului Panciova.

3. Arhiva parohială a Bisericii din Satu-Nou.

4. Ziarul „Pančevac”, anul IV, nr. 48 din 1872.

5. Protocolul Congresului Extraordinar Naţional- Bisericesc al Mitropoliei românilor greco-orienatli din Ungaria şi Transilvania, Sibiu, 15/27 octombrie 1878 şi Protocolul Congresului Ordinar Naţional-Bisericesc, Sibiu, 1/13 octombrie 1878 şi 1/13 octombrie 1801.

6. „Foaia Diecezană”, Carnasebeş, anul XVII, nr. 32, februarie 1902. 

7. „Foaia Diecezană”, Caransebeş, nr. 49 din 1936.

8. „Almanahul Banatului”, 1928.

9. Roman Cristea, Traian Mărghiticean, „Poezii poporale din Banatul iugoslav”, Editura „ASTRA”, Sibiu, 1939.

10. Dr. Borislav Jankulov – „Pregled kolonizacije Vojvodine u XVIII. i XIX. veku”, „Matica srpska, Novi Sad, 1961.

11. Sreta Pećinjački, «Banatsko Novo Selo u XVIII. i s početka XIX. veka».

12. Marius Bizerea-Viorel Selejan, Monografia corului din Coştei 1869-1969”, Coştei, 1969.

13. Monografia „Satu-Nou – Banatsko Novo Selo 1765-1977”, Satu-Nou 1979 (colectiv de autori).

14. Mirjana Maluckov, „Narodna nošnja Rumuna u Banatu”, Vojvođanski Muzej u Novom Sadu, 1973.

15. M. Maluckov, «Posmrtni običaji Rumuna u jugoslovenskom Banatu», în „Contribuţii la istoria culturală a românilor din Voivodina”, Vârşeţ, 1975.

16. Radu Flora, „Folclor literar bănăţean”, Editura „Libertatea”, Panciova 1975.

17. „Foaie verde, spic de grâu”, Colecţia de folclor literar bănăţean, vol. I, Poezia lirică, Societatea de Limba Română din P.S.A. Voivodina, Zrenjanin 1979.

 

 

 

18. „Foaie verde, lămâiţă”, Colecţia de folclor literar bănăţean, vol. II, Societatea de Limba Română din P.S.A. Voivodina, Zrenjanin 1982.

19. Trandafir Jurjovan, „Folclor muzical românesc din Ovcea”, 1983.

20. Francesco Griselini, „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei”, Editura „Facla”, Timişoara 1984.

21. Mircea Măran, „Petroviceni de altădată (1808-1941)”, Editura „Libertatea”, Novi Sad, 1996.

22. Vasile Spăriosu-Grofu, „Istoria satului Uzdin”, Editura Societăţii Literar-Artistice „Tibiscus”, Uzdin, 1999.

23. Vasile Bogdan, „Sever Bocu, un destin zdruncinat”, Editura „Augusta”, Timişoara, 1999.

24. Ziarul „Pančevac”, nr. 3838 din 21 iulie 2000,

25. Arhiva oraşului Panciova,

26. Ljubomir Mitrović, „Na braniku zemlje”, Editor: Comunitatea Locală „Mita Vukosavljev”, Doloave, 1987.

27. Costa Roşu, „Frumoasele noastre festivaluri”, Editura „Libertatea”, Panciova 1990.

28. Gligor Popi, „Românii din Banatul sârbesc (1941-1996)”, vol. II, Editura „Libertatea”, Panciova, 1998.

29. Pavel Gătăianţu, „Comunitatea Românilor din Iugoslavia (1990-1995)”, Editura „Libertatea”, Panciova, 1996.

30. „Libertatea”, nr. 5 februarie 1948, pag. 3.

31. „Libertatea”, nr. 27 iunie 1948, pag. 5.

32. „Libertatea”, nr. 29 ianuarie 1950, pag. 3.

33. „Libertatea”, nr. 28 mai 1950, pag. 3.

34. „Libertatea”, nr. 24 iunie 1952, pag. 3.

35. „Libertatea”, nr. 25 martie 1954.

36. „Libertatea”, nr. 19 aprilie 1954.

37. „Libertatea”, nr. 25 mai 1955.

38. „Libertatea”, nr. 15 aprilie 1956.

39. Siniša Kojić, Stevan Đakonović, «Banatsko Novo Selo i vremena prošla», «Beoprint», Beograd, 1997.


 

 

LA  REALIZAREA CĂRŢII AU CONTRIBUIT:

 

- Mircea ARDELEAN

- Sever ŞDICU

- Familia ORTOPAN

- Prot. Gheorghe IANEŞ

- Prof.Vasile FLORA

- Anuica şi Gabriela GINU

- Mita OMOREAN

- Miu ARDELEAN

- Tavi PAVLIŞCHI

- Petar CIOMLAVA

- Ion BĂLTEANU

- Boško KALKAN

- Siniša KOJIĆ

- Moldovan SABOV

- Ionel MĂLAIMARE

- Sorin BOLEANŢU

- Traian MLADEN

- Iovan DOGAN

- Gheorghe BOGDAN

- Iefta MIC

- Victor Jenar 

 

 

 

Sincere mulţumiri sponsorilor:

 

-         Căminul Cultural din Satu-Nou (sponsor general)

-         Comunitatea Locală Satu-Nou

-         Întrepinderea Edilitar-Publică „B.N.S.”

-         Grupului vocal bisericesc

-         Dr. Aurel Roşculeţ

-         Viorel Beca – Bata

-         Traian Gherga - Golâmbu

 

 

REZIME

 

Polazeći od činjenice, da su pravo na jezik, kulturu, veroispovest i nacionalno obeležje osnovne stavke u priči o demokratiji, ako je suživot sa drugim narodima dokaz o istinitosti te priče, onda je objavljivanje ove knjige značajan korak ka integraciji u evropske tokove i odraz bogatstva Vojvodine, jedinstvene regije u svetu u kojoj zajedno žive pripadnici više od 35 naroda. Iako su tokom istorije, ove vrednosti više puta uzdrmane iz političkih i ideoloških pobuda, svaki od ovih naroda,  kultura, vera, zasebno su podizali stubove koji danas čvrsto i ponosito drže najlepši i najveličanstveniji krov na svetu – krov multinacionalnosti i multikulturalnosti. Jedan od stubova na ovim prostorima, postavila je rumunska nacionalna zajednica.

Od nastanka Banatskog Novog Sela pa sve do danas, rumunska zajednica je zajedno sa pripadnicima srpske (u manjem obimu i sa pripadnicima rromskog naroda) gajila specifičnosti kultura, i vrlo su često uticale jedna na drugu pozajmljujući običaje i kulturne karakteristike. Sve to dokazuje bliskost ova dva naroda, kao i gajenje zajedničke pravoslavne vere tokom vekova.

Pored verskih i kulturnih specifičnosti Rumuna iz Banatskog Novog Sela, čitalac ove knjige može naći i veliki broj po prvi put objavljenih, autentičnih dokumenata koji potvrđuju istorijske vrednosti činjenica i događaja opisanih u knjizi.

Više od sto fotografija, koje su ovekovečili kako amaterski tako i profesionalni fotografi, doprinose vizuelnom i estetskom izgledu i istovremeno govore o životu ljudi u određenim vremenskim razdobljima.

Na samom kraju, treba napomenuti i to da je ovo istorijsko štivo nastalo iz čistog entuzijazma autora, kulturnog aktiviste Ilie Baba i novinara Valentina Mika, s namerom da se upotpune stranice istorije Banatskog Novog Sela kao i čitave regije.

 
 

 

SUMMARY

 

Proceeding from the fact that the rights for language, culture, religion and national characteristics are the basic items in story about democracy, if loving with other nations is the proof of authenticity of that story, then, publishing this book is the important step to integration into European courses, and reflection of wealth of Vojvodina, unique region in the world, where 35 nations live together. Although these values had been rocked during the history because of political and ideology reasons, each of these nations, cultures, religions, has built  mainstays separately, and those mainstays hold strongly and proudly the most beautiful and marvelous roof in the world – the roof of multi nationality and multi cultures. One of mainstays in this region has been built by Romanian National Community.

Since genesis of Banatsko Novo Selo, until  today, Romanian Community, together with the Serbian one, have brought up specifics of cultures, and very often have exerted reciprocal influence, borrowing customs and cultural characteristics. These facts prove the closeness between these two nations and respecting the Orthodoxy during the centuries.

Beside the religion an cultural specifies of Romanians from Banatsko Novo Selo reader of these book can find many authentic documents which prove historical values of facts and events which are described in it.

More than one hundred (100) photographs which had been immortalized by amateur and professional photographers, contribute to the visual and aesthetic book telling about man’s life in certain temporal periods.

At the end we should mention that this historical text originates from the pure enthusiasm of the author, cultural activist Ilie Baba and journalist Valentin Mic. Their main intention was to complete the pages of history of Banatsko Novo Selo, and the whole region.

 

FOTO ALBUM

 

Nuntă în familia Boleanţu – 1925

 

Înv. Viorica Roşculeţ între două dansatoare

 

Elevi şcolii primare în farmecul dansului – 1962

 

Dansatori - 1973

 

Port de sărbătoare   Familia Baba Ionel şi Firuţa

 

Elevi şcoli elementare instruiţi de învăţătorul Teodor Ţicu – 1942

 

Mire şi mireasă – familia Omorean 1957

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Program religios de ziua învieri Domnului – 2002  susţinut de elevi şcolii elementare
 
Prva stranica Fotografije Mapa Forum E - mail Galerija slika BNS novosti